Mă lupt cu mine

Și e confuz uneori

Poate suntem doar mici minciuni în această mare de adevăr prefăcut, poate că nu ne-am acceptat niciodată așa cum ar fi trebuit, dar am fost noi, așa, imperfecți, șterși, indeciși,uitați de lumini sau de oglinzi, am fost mai mulți căutând o speranță în orice, am plâns, am țipat, ne-am cuprins mâinile transpirate din pricina emoției trăirii și ne-am privit în suflete, cu ochii închiși, cu rana deschisă...ne-am șoptit vorbe dulci și amare, desprinse de pe norii pictați cu prea mult timp în urmă pe fundal uzat de furtuni și ploi masive.
Călătoream pe strada plină de frunze acum ceva timp, eram doar eu și zarva-n lume, îi priveam pe toți cu înțeles dar înstrăinarea mea de tot ce e al lor era prea senină.
Trec oameni și oameni pe lângă-mi silueta ce reflectă o umbră speriată, ei vin,ei se duc, eu am fost acolo unde au fost ei,sau poate invers, eu mă întorc prin propriul meu labirint iar ei se încurcă-n jocul mediocru de șah plictisit. Știi ce suntem noi? Pioni,marionete, ne putem ciocni dar nu și sparge, și ne putem sparge fără să ne fi atins trupurile, ci inimile, suntem păpușile unui teatru cumplit,grav,de o complexitate mistuitoare și totuși banală.
Dragă omule, suntem mai presus de ceea ce am fost și ce vom fi, ființe, respirăm, privim obosiți sau energici în jurul nostru și ne percepem, atingem,ne simțim, drogăm cu senzații...
Avem și o secundă, și o zi, o jumătate de oră, o lună, o parte dintr-un an, o bucățică de viață, un colț de privire, un glas grăind alene și un ton grăbit, o inimă de piatră sau trandafir cu spini, o dulce serenadă,sau un pahar cu vin
Vărsăm în sânge ape sperând la un nou destin, spargem printre pași cristale sperând că ne vom presăra cu iz divin.
Tu nu mă înțelegi, că-s taine moarte-n viu, sunt plante necolorate, decenii în chip argintiu. Nu mint ca să-mi fie bine, te mint ca să ne continuăm ceea ce-am început, te mint ca să nu te doară, să uiți ce-ai dăruit..
Mai e vreme de taină, mister, arșiță de iubire, mai e al minții infern, eternă satiră.
Mai licărește-n mine o lună mică sculptată-n gheață rece, ea se preface-n fulgi și te topește-n rece, eu mă ridic azi sigur, ți-am zis ca doar te mint, și tu m-asculți cu-o larmă de suflet mic, pustiu...îți place mult povestea, încă-s mută, mică, neștiută
Mi-e poezia ciocolată amară și tu îmi ești vanilie
Ne îmbrăcăm amândoi în brațele tale calde
Că mi-e teamă și mi-e rece, tu mi-ești liniște-n poveste
Să țipăm ar fi nonsens
Să urlăm o fi având sens?
Să-ți șoptesc în sufletu-ți frumos e viață
Și viață e să fie în mine gheață
Și tu să o topești...
E inimă caldă ce se-ncurcă în ceai rece
Vrei te rog să te întorci și să-mi mai zici înca o dată cum vrei tu să devii?
Să-mi mai zici că nu-i ușor, dar e admirabil să îmbătrânești ca un om frumos
Să fii parte dintr-o constelație ce deși n-o pricepi, o cercetezi
Și-ajungi s-o venerezi
Vrei te rog să vii să mă lămurești de ce al meu gând fuge după a ta minte
Vrei te rog să te apropii și să scuturi puțin de mine?
Vrei te rog să mă trezești, că eu nu mai am somn
Vrei te rog să te apropii, e ușor...
Ai vrea tu să mai apari încă o dată ca în zbor
Și să pici ca din rai, înger ciudat, pe-un nor?
Am putea aluneca pe-o rază-n curtea veche,cu iarbă deasă
Ne-am putea strânge de suflet în amurgul unui cuget
Mi-ai putea zice că-i simplu să zbori,iar eu să alerg și să mă-mpiedic de covor
Să-mi agăț rochia-mi lungă într-un scaun tremurător
Să alunec pe valul mării mișcător
Să alunec pe treapta zâmbetului tău
De ce scriu eu atâtea cu gând împrăștiat la greu?
E simplu să fii fluture, e o rușine să devii iar molie
Ia vino mai aproape, simți a mea fobie?
De a mă-ndrăgosti, de-un suflet tipic mie
Când eu nu mă cunosc, în inimă-i fobie
Când eu nu am cuvinte, in suflet e magie
Când ale mele propozoții se prefac în stranii versuri
Oare ce se întâmplară? M-oi fi ascuns în dresuri?
Oare ce rochie oi purta într-o seară cu miros de litoral și condei cu iz oriental
Oare cine mă va cuprinde de mână?
Va fi viața ciudată
Sau...
Ne vom uita la lună?
...
Va fi ceaiul amar?
Sau cafea mea-ți va fi dulcele vieții?
Om fi noi doi ciudați
Sau eu singură-n codrii-nverșunați
Nu mi-e clinchetul de toamnă ascunsa teamă
Ci inima grea a unui suflet de aramă
Nu mi-e dansul greu, că dansu-i artă supremă
Mi-s balerinii uzi de roua mea, dilemă...
Și e confuz uneori, te pierzi în ce înșiră o nebună aici
În ce tot fabulează, i-o fi rău sau greață?
Te-ntrebi ce e cu ra, ce-ndrugă șiraguri de prostii
Dar ei sufletul îi crește,când tu citrști fragmente din ce ea scrie cu devotament
Zi de zi
Dintr-un suflet frumos ce se teme dar iubește-n felul lui
Dintr-un temut cuget ce se-alintă
Cu mirosul gândului
Că e lină chemarea salcâmului de peste vie
Acolo-a fost și teamă, fericire,și copilărie
Sub umbră de vișin sau nuc, cu falsă pălărie
Ședea o fată-scriitor ce simțea că are-n lume-o datorie
Să-i facă pe alții să privească câtuși de puțin în lumea ei
În lumea ei uitată de vreme brută, de frici ascunse-n chei
În lumea ei frumoasă, cu râset de copil
Copil ce însăși ea mai este
Copil de ani și vremi dulci-vii
Copil în adolescență, copil a fost, copil va fi
Deși timpu-i dur prin a sa esență
Sufletul ei tot copil va fi.
Cu plâns de nicăieri, surâs spontan de zile
Îmbrățișări furare
Bomboane în cutii
Acadele colorate
Mărgele, jucării
Idei nenumărate
Acuarele, jucării
Cărți necompletate
Cu desene mii și mii
Gume nemestecate
Biluțe, fantezii
Inimi larg roș pictate
Pe glasul de părinți
Rugăciuni de îngeri ascultate
În serile cu aură de sfinți
Idei despre-un moșneag,
Acoperit de nea
Cu truc de fericire, magie-n geanta sa
Sac plin de bucurii
Zâmbete de copiii
Deja mintea îmi fuge
Către tărâmuri multe
Confuze, amintite, puțin câte puțin
Nu-mi este teamă-n sine
Mi-e teamă să nu plâng
Că lacrimile mi-s cam multe
Nu-i bai, acuș ele pleacă
Peste-un minut revin
Nu-i că nu-i fericire
Dar e prea multă taină