Antagonistul favorit

Femeia de azi

Somnul, un concept atât de străin pentru mine, astfel încât atunci când se decide să mă viziteze ori dorm zece ore, ori trei. De cele mai multe ori, în ajunul unei zile importante, somnul uită să mai vină pe la mine, ocolindu-mă aproape complet.

Când soarele a început să răsară, casa mea mirosea ca o cofetărie, pregătindu-mă să scot din cuptor plăcinta de mere, punând-o pe masă lângă două checuri, o plăcintă sărată cu brânză și spanac, un pandișpan cu vișine și o duzină de brioșe. Ce dracu aveam să fac cu atâta mancare, în afară de diabet, nu avem habar, dar neputând să dorm, trebuia să-mi țin mintea ocupată.

Efectiv, din momentul în care am pus capul pe pernă, m-au asaltat imagini cu el și cu declarațiile pe care mi le făcea. De data asta nu mai era vorba despre faptul că tanjeam după el, decisesem ieri că am trecut peste faza asta, dar tot mă deranja. În urmă cu ceva timp, aș fi spus că îl cunosc la fel de bine cum mă cunosc pe mine, dar de fapt, știam doar ce voia el să-mi arate, o fațetă, din cine știe câte. Astfel, persoana care m-a sunat ieri seară, era una necunoscută mie, făcându-mă să-mi fie oarecum milă de femeia cu care urmă să se însoare.

Dându-mi jos mănușile de bucătărie, m-am sprijinit de masă și am oftat, oboseala ajungându-mă într-un final. Am închis strâns ochii, apoi m-am îndreptat de spate, cu mâinile spre tavan, simțind cum îmi trosnesc oasele.

Deschizând ochii, m-am întors spre aragaz, unde pusesem deja ibricul cu apă și cafea pe foc mic. Aveam nevoie de o cafea tare pentru ziua de azi și multă răbdare, pe care de obicei nu o aveam când era vorba despre cumpărături. Puneți-mă să fac curat, să probez pantofi, să fac mâncare, dar nu mă puneți să probez haine. Aproape uram acest lucru, necesar ce-i drept, dar îl uram.

Am luat ibricul de pe foc când cafeaua a început să face spumă, apoi mi-am turnat-o în cana pe care o pregătisem dinainte cu zahar și lapte de migdale.

Mi-am luat cafeaua și m-am dus în sufragerie, dând drumul la televizor omorând timpul. Ce naiba puteam face până la unsprezece? Era prea devreme pentru orice, dar până la urmă, m-am hotărât să-mi rearanjez hainele din șifonier, asta sigur avea să-mi ia ceva timp.

După câteva ore bune, mă declarasem mulțumită de șifonierul meu, care arăta fix la fel ca înainte să mă apuc, inițial schimbând hainele de pe o parte pe alta, neplacându-mi, apoi aranjându-le altfel, ca la final să le așez fix la fel ca la început.

Am închis cu zgomot ușile dulapului, apoi m-am dus țintă în baie, hotărându-mă să-mi fac un duș rapid.

Nu mai aveam răbdare, eram ca un iepuraș plin de energie, în ciuda faptului că nu dormisem, iar cunoscându-mă, știam ca energia avea să sece fix când nu trebuia, probabil în mijlocul magazinului.

După ce mi-am făcut duș, mi-am prins părul într-o coadă și m-am îmbrăcat cu o pereche de blugi negri, un tricou galben muștar și în picioare niște teniși albi. Mi-am luat poșeta și înarmată cu un chec și plăcinta de brânză, m-am dus la Radu, exact când se făcuse ora unsprezece.

Am tras repede cu ochiul să nu fie nimeni pe scară, apoi am lovit ușa cu piciorul de câteva ori, auzindu-l înjurând din hol, ca mai apoi să smucească ușa.

-Trebuia să mă gândesc că tu erai, a zis încântat, luându-mi din mână tava cu plăcintă, apoi făcându-mi semn să-l urmez în bucătărie. Pentru mine sunt astea?

-Normal că nu, sunt pentru elful casei care te slugărește, am răspuns, punând pe masă checul și sărind în brațele lui, luându-l prin surprindere și scăpând pe jos poșeta.

-Așa deci, a spus, zâmbind, strângându-și mâinile pe șoldurile mele, o să fiu atent la tine atunci, să nu care cumva să-mi dai vreun ciorap ceva, nu aș vrea să-mi pierd sluga.