Antagonistul favorit

Prietena la nevoie se cunoaște

Ce ați face dacă ați știi că un anumit moment, o anumită clipă sau zi avea să fie ultima de acest gen cu persoana iubită? Cum ați reacționa dacă ați știi că acest Crăciun avea să fie ultimul petrecut împreună? Ați face ceva? V-ați comporta diferit? Ați schimba cursul evenimentelor? Ați vorbi altfel, te-ai reține din a spune anumite lucruri? Dacă ai știi, ce ai face?

Ziua începuse ca oricare alta, ne-am ridicat amândoi din pat la o oră după ce ne trezisem efectiv. Aveam draperiile trase la geam și ne uitam cu jind la fulgii mari de zăpadă care se loveau de fereastră. Bătea vântul puternic, făcând fulgii să danseze exact ca în filme. Era sublim. M-am răsucit cu fața spre el, mi-am așezat ambele mâini pe obrajii lui și l-am sărutat cum făceam în fiecare dimineață. Părul nisipiu îi era ciufulit de somn, iar ochii albaștri erau somnoroși de parcă ar fi adormit imediat la loc. Era una din zilele alea când am fi stat toată ziua în pat, dar nu era timp. Părinții lui și ai mei veneau la masa din Ajunul Crăciunului și încă mai aveam multe de planificat și făcut.

Pentru câteva clipe ne-am uitat unul în ochii celuilalt, un obicei de al nostru, de parcă voiam să vedem ce se află în sufletul celuilalt și după atâția ani, îmi plăcea să cred că știm ce dorește fiecare, dintr-o simplă privire. Înainte de toate, Marius este cel mai bun prieten al meu și mă cunoaște mai bine ca oricine și știe că vreau ca totul să iasă perfect. Dar în fond, oamenii nu sunt perfecți. Tata mereu reușea să o enerveze pe mama lui, mama pleca supărată că tata iar a stricat o seară bună, iar tatăl lui era în asentimentul soției. Nu eram perfecți, tata fiind de la începutul relației împotriva lui Marius, dar începuse să se obișnuiască cu ideea, sau așa credeam eu.

-Nu te stresa, iubire, o să fie mai bine ca anul trecut, îți promit, a șoptit, răgușit de somn, strângând-mă în brațe, lipindu-mă de pieptul lui.

-Aș vrea să te cred, am șoptit în scobitura gâtului lui.

După această mică încurajare, ne-am ridicat din pat, fiecare făcându-și tabieturile de dimineață. Eu m-am dus direct la bucătărie, pornind aparatul de cafea și punând în prăjitor patru felii de pâine, în timp ce el se spăla pe dinți și se bărbierea. După nici zece minute, în care scosesem din frigider iaurtul, untul, gemul, mezelurile, castravetele și ardeiul gras, i-am auzit pașii venind spre bucătărie. L-am lăsat pe el să continue micul dejun și m-am dus să mă spăl și eu pe dinți și să mă aranjez.

Trăgând cu ochiul în dormitor, văzusem că deja făcuse patul, doar că nu deschisese geamul. Am zâmbit ca o idioată în oglinda de la baie pentru că la asta visasem de când îl întâlnisem.

Visasem la o viață pe care să o împărțim și să ne bucurăm împreună de micile daruri ale ei. Până să-l întâlnesc nu crezusem vorba aceea cum că femeile știu dintr-o privire că o anumită persoană este alesul. Sincer, începusem să-mi pierd răbdarea în ceea ce-l privea. Pusesem ani la rând grâu sub pernă, mâncasem pâine sărată în noaptea de Sfântul Andrei, doar, doar să visez, să-l visez pe el, să am o validare că ceea ce știam avea să se întâmple.

Ne cunoscusem de mici, de pe la nouă ani și de când a început să vorbească cu mine, am știut, în mintea mea s-a produs un declic si am înțeles că el este alesul. La vremea aceea, naivă fiind, credeam că o să fim cei mai buni prieteni, dar pe măsură ce anii treceau, am înțeles ce simțise sufletul meu și ce se petrecuse în mintea mea. Nu pot spune că am fost împreună de atunci, chiar din potrivă, dar nu vreau să-mi amintesc de anii ăia, nu acum, nu azi.

Am luat halatul pufos din cuierul de pe ușă, am ieșit din baie și m-am dus în dormitor să deschid gemul. Am înfășurat mai bine cordonul în jurul meu și am tras cu nesaț aerul rece în plămâni. Iubeam perioada asta, o așteptam cu nerăbdare tot anul și tânjeam după ea când trecea mult prea repede.