Antagonistul favorit

Generații 2.0

Drumul până la Constanța a fost destul de interesant. Stabilisem deja că nu eram o persoană matinală, dar ceea ce m-a surprins în așa fel încât voiam să mă arunc din mașina în mers, a fost debitul verbal al lui Radu. Vorbea și vorbea, în continuu, nepăsându-i că răspunsurile mele erau în mare parte monosilabice. Nu eram dramatică deloc când spun că îmi împuiase capul și că pălăvrăgeala lui mai mult m-a scos din minți.

Oprisem la o benzinărie din Cernavodă să-și cumpere floricele de porumb,pufuleți și sucuri, nicidecum pentru a alimenta. Rămăsesem în mașină, în liniște, în sfârșit puțină liniște! Simțeam că aveam să cedez dacă nu înceta cu  vorbitul. Îmi plăcea la nebunie vocea lui puțin răgușită și timbrul jos, dar nu pentru două ore jumătate, fără oprire.

Mă simțeam fix ca copilul acela trist și supărăcios care merge în tabără obligat de părinți și care pe drum, în autocar, stă singur și este deranjat de gălăgia și voia bună din spatele mașinii.

Nu mă înțelegeți greșit, nu am fost total antisocială, doar că problema mea cea mare, înainte de a pleca undeva, era că nu puteam dormi cu o noapte în urmă. Făcusem noapte albă, îmi făcusem bagajul și îl desfăcusem, pusesem niște haine, apoi le-am înlocuit. M-am pus în pat, apoi am vorbit cu Sandra prin mesaje cam până la patru dimineața, când am renunțat să mai încerc să adorm și m-am dus în bucătărie să-mi fac o cafea și să prăjesc niște pâine.

Un ciocănit în geam m-a făcut să tresar și să mă trezesc din starea asta apatică. Am deschis ușa și mai să-l lovesc în picioare pe Radu.

-Coboară, de aici conduci tu, a zis zâmbind dulce, cu doua sacoșe pline în mâini.

-Ai înnebunit? Nu, nu răspunde la asta. Mai important, mă lași să-ți conduc mașina?am întrebat uimită. Te-ai intoxicat de la mirosul de benzină? am continuat, dându-mă jos și postându-mă în fața lui.

-Am încredere în tine, așa că de ce nu, a răspuns, dându-mă încet la o parte și urcându-se în mașină, închizând încet portiera, nu înainte să-l aud cum umblă în pungi.

M-am urcat până la urmă la volan, am aranjat scaunul, oglinzile, mi-am pus centura și am plecat în trombă, trăgând cu ochiul la Radu, așteptând parcă să zică ceva, dar el doar se uita pe geam, mâncând pufuleți.

-De ce ai făcut asta? am întrebat la scurt timp, simțind cum mi se trezesc sinapsele la viață.

-Prea vegetai în dreapta și voiam să aflu de ce și uite așa te-ai trezit, ești atentă și alertă. Deci, de ce erai bosumflată?

-Nu am dormit aseară, deloc, am răspuns, încruntându-mă, realizând că și-a îndeplinit scopul.

-Te-ai gândit la mine, așa-i?a întrebat amuzat.

-Ai vrea tu, am replicat, schițând un zâmbet. Pur și simplu nu am putut dormi, am mințit, știind foarte bine de ce nu dormisem.

Aveam emoții uriașe pentru că urma să-i întâlnesc familia! După dezastrul cu ai mei, îmi făcusem o groază de gânduri despre ce părere o să-și facă despre mine, dacă o să mă placă, dacă o să fie că ai mei? Dacă și iar dacă!

Vechile incertitudini reveneau în forță. Simțeam că era prea devreme, că ne mișcam cu viteza luminii, neavând timp să analizăm sau să ne dăm seama încotro ne îndreptăm.

-Eva, văd cum începi să gândești prea mult, relaxează-te, totul o să fie bine! a spus liniștitor. În plus, familia mea o să te adore, nu-ți mai face atâtea scenarii.

-De unde naiba...am reușit să spun uimită.

- Cred că încep să te cunosc destul de bine, mai ales să-mi dau seama de ce îți este frică, a zis, ronțăind zgomotos un pufulete.