Antagonistul favorit

Să înceapă jocurile

Având o dispoziție proastă, m-am sprijinit cu mâna stângă de peretele din hol, am aruncat cât colo pantofii din picioare și am lăsat să cadă geanta pe jos. Desculță, am făcut stânga spre bucătărie bucurându-mă de răceala gresiei de sub picioare.

Am deschis frigiderul și am înhățat sticla de vin roșu deja desfăcută și băută nici pe un sfert. M-am întors, am făcut un pas în față și am deschis dulapul de sus, unde țineam paharele.
Mi-am turnat un pahar zdravăn și l-am dat peste cap pe tot. Am pus paharul cu zgomot pe blatul de marmură și m-am sprijinit de el, lăsând capul în jos, bucurându-mă de răceala ce venea din frigiderul deschis.

Ce naiba era cu mine? Eu de obicei eram o persoană calmă, chiar aplanam certurile dacă mă aflam în mijlocul lor, dacă nu puteam să le evit. Era de parcă se activase o parte latentă din mine și reușise să iasă la suprafață. Aveam o idee despre care ar fi adevăratul motiv, dar nu voiam să mă gândesc la el, nu când rana era încă deschisă.

Am expirat aerul cu putere pe gură, am luat sticla cu mine și m-am dus în sufragerie. Mă simțeam epuizată după acel moment de mai devreme, încât m-am așezat robotic pe canapeaua din mijlocul camerei, punând sticla pe podea. Priveam în gol, în cameră, lumina nefiind aprinsă. Pun pariu că arătăm la fel de ciudat pe cât mă simțeam, stând pe canapea într-o camera întunecată.

Deși îmi spusesem că nu o să mă gândesc la el, am făcut-o pentru că eram om și eu, plin de slăbiciuni și defecte. Îmi era dor de el, de cel care fusese la început, cel de care mă îndrăgostisem, cel pe care-l iubeam chiar și acum. Cu timpul, începuse să se schimbe, vorbele drăgăstoase și gesturile de iubire s-au diminuat. Și nu o făcuse brusc, la naiba, nu. Totul se petrecuse treptat, încât nu mi-am dat seama decât prea târziu. Se simțea sufocat, pierdut și nelalocul lui lângă mine. Lângă mine, cea care nu scotea un sunet în contradictoriu, lângă mine care făcea să fie totul bine pentru amândoi! Îmi spusese că fix atitudinea mea leșinată, exact ăsta a fost cuvântul folosit de el, l-a făcut să decidă el pentru amândoi că relația nu avea să ne mai aducă nimic bun. Îmi spusese că eram practic niște prieteni buni, niște colegi de apartament care mergeau pe vârfuri prin casă de teama să nu-l deranjăm pe celălalt. Și știți ce am făcut? Credeți că am făcut scandalul pe care-l merita? Credeți că i-am aruncat hainele pe geam de nervi pentru că dădea cu piciorul la o relație de cinci ani? Credeți că m-am zbătut să-l fac să rămână? Exact, nu am făcut nimic din toate astea. În schimb, am plâns și am plâns până s-a saturat să mă audă și a plecat.
S-a întors totuși după trei zile, împreună cu fratele lui, să-și ia hainele. Credeți că am încercat să-l opresc? Nu! M-am uitat cum ne adună amintirile, le pune în sacoșe de rafie și câteva cutii și le ia cu el.
Am stat ca o păpușă uitându-mă la acest circ mut, până a venit spre mine. Ochii lui albaștri erau la fel de luminoși precum erau prima dată când îi văzusem, iar palmele care mi-au cuprins obrajii erau atât de familiare, încât am închis ochii de durere.

-Eva, totul o să fie bine, a zis, cu vocea aceea pe care o adoram. Poate nu azi, poate nu mâine, dar o să fie bine.

-De ce ne faci asta? am reușit să întreb, deschizând ochii care înotau în lacrimi.

-Știi foarte bine de ce. Caută în sufletul tău și ai să vezi că așa este cel mai bine. Dacă nu ai fi simțit și tu asta nu ai fi stat impasivă.

Probabil ceva din privirea mea, i-a validat ideea, pentru că s-a aplecat și mi-a sărutat obraji, apoi fruntea, apoi a ieșit din viața mea, dar nu înainte să-mi spună să-mi găsesc vocea.

-Am găsit-o, nesuferitule! am zis cu voce tare, întinzând mâna după sticla de vin și luând o gură mare.

**

M-am trezit de dimineață cu cea mai groaznică durere de cap. Mi-am pus mâna la cap în ideea să-l echilibrez atunci când m-am ridicat din pat. Tâmplele îmi bubuiau, iar gustul amar de pe limbă îmi dădea o stare de rău, nasoală. Bine, nici stomacul care protesta să dea pe afară nu mă ajuta.

Nu beam, nu știam cum să o fac și nici nu-mi plăcea, dar, din când în când, parcă un demon mă îndemna să o fac și o făceam lată. De asta spuneam că nu știam cum să o fac!

Mi-am făcut rutina de dimineață cu ochii mai mult mijiți decât deschiși și abia după ce am vomitat tot ce băusem cu o seară în urmă, am putut să mă îmbrac în niște pantaloni lungi sport și un hanorac subțire. Mi-am făcut o cafea tare, mi-am pus-o într-un termos și m-am încălțat cu niște teniși în ideea să mă duc spre supermarket.

Aveam un tabiet al meu, în fiecare sâmbătă dimineață, mă duceam la cumpărături și nu aveam să las o scăpare ca cea de aseară să mă oprească.

Tocmai încuiam ușa când de vis-a-vis iese bruneta de aseară. Norocul meu, fix ce-mi trebuia acum!

Cu termosul într-o mâna, cu geanta pe un umăr și cu cheile în mâna cealaltă, am dat să cobor prima treptele când m-am lovit de femeie. Clar și ea voia să coboare cât mai repede, dar în graba mea de a o evita, ne-am lovit.

-Scuză-mă, am zis repede, uitându-mă cu coada ochiului la ea.

-Nu face nimic, a replicat, mult mai drăguță, decât fusese aseară.

Normal că se purta frumos, dacă avusese parte de acțiune toată seară. Am pufnit în sinea mea și am coborât în grabă treptele, alegând din nou să ignor problemele în loc să le înfrunt.
Capul începuse să îmi pulseze din nou, iar când am ieșit din scară, soarele de dimineață mi-au făcut instant ochii să lăcrimeze. Grăbind pasul spre mașină, în ideea să nu mă mai intersectez cu bruneta sau cu vecinul, mai să mă împiedic la vederea masacrului din locul de parcare.

-Drăcia dracu! am țipat, trântind geanta și termosul pe capota mașinii.

Cauciucurile erau tăiate, de parcă o pisică își ascuțise ghearele în ele. O ceață roșie mi-a acoperit privirea și nici nu știu când am urcat treptele și am ajuns să bat ca disperata la ușa lui.

-Nu ești sănătos ?am țipat, imediat când a deschis larg ușa. Cum să faci așa ceva? Știi cât o să mă coste să le înlocuiesc pe toate? am turuit, amplificându-mi durerea de cap.

-Despre ce vorbești? a întrebat, sprijinindu-se leneș de tocul ușii.

-Nu ai toate țiglele pe casă ?Ce naiba ți-am făcut eu? am continuat, ignorând total pieptul lui dezgolit plin de mușchi și tatuaje. Nu era momentul să mă holbez la acest specimen de bărbat, nu acum, nu când voiam să-i sparg capul.

-Uite ce propun, ca să nu trezești toți vecinii cu țipetele tale, a spus, zâmbind din colțul gurii, o să te duc eu unde ai nevoie. O să fiu bunul samaritean, ce zici?

-Nu m-aș urca în mașină cu tine nici dacă ar fi ultima de pe planetă , am zis, întorcându-mă și coborând furioasă treptele. Mai bine mă înțeapă o albină, am țipat, ca mai apoi să aud râsul lui, până ce am ieșit din bloc.

M-am dus la mașină să-mi recuperez geanta și termosul apoi am sunat-o pe Sandra, povestindu-i tot.

-Trebui să-i dai credit totuși, tipul are tupeu, am auzit-o spunând amuzată.

-Să-l aibă cu altcineva, am zis, uitându-mă la cauciucurile tăiate. Știi cât o să mă coste să le înlocuiesc? Sunt patru Sandra, patru!

-Bine, bine, am înțeles. Vecinul este un nesuferit pe care îl urâm și o să i-o plătim noi. Vin imediat!

Am închis telefonul și m-am așezat pe banca din fața blocului, oftând. Ce era cu mine de atrăgeam numai belele? Și chiar aveam de gând să intru în jocul acesta pueril cu el?

Aveam 28 de ani pentru numele lui Dumnezeu! Toată viața mea am fost precaută și niciodată nu am făcut ceva nebunesc, nu m-am distrat așa cum trebuie, nu am trăit viața așa cum trebuia! Marius îmi spusese de nenumărate ori că uneori sunt mai ceva ca bunica lui de 80 de ani și deși nu am lăsat să se vadă, mă durea. Doar că nu știam cum să ies din cochilia asta a seriozității, nu știam cum să evadez. Oare asta să fie șansa mea de a face nebunii? Oare noul vecin era pârghia de care aveam nevoie pentru a mă distra și eu? La naiba! Aveam să o fac, la dracu cu consecințele!

-Ai pus-o cu mine, vecine! am spus cu voce tare, uitându-mă în sus spre etajul doi, repetând cuvintele lui.