Antagonistul favorit

Liniște

Încrederea este un lucru așa de mic și fragil, încât se poate frânge la cea mai mică adiere. Încrederea acordată prea ușor poate duce foarte repede la dezamăgiri, iar acest lucru se poate întâmpla doar din cauza ta.

Învățasem de mică să mă încred orbește în oameni, văzând doar părțile bune și luminoase din ei, ignorându-le total pe cele întunecate. Cât de naivă am putut fi!

În același timp, în strânsă legătură cu încrederea se afla siguranța. Siguranța că persoana de lângă tine avea să îți fie aproape și mâine și poimâine și tot așa. Deși nu-l aprobasem pe Radu când spusese că viitorul nu ne este asigurat, eram în totalitate de acord cu el.

Viața este așa de scurtă și incertă încât poți clipi și să se termine totul. Ne culcam cu siguranța zilei de mâine, ne planificam viitorul, de parcă totul ar fi asigurat. Făcusem asta multă vreme, ratând inconștient prezentul.

De câte ori nu ne-am gândit, oare mâine cu ce mă îmbrac la muncă? Oare o să-mi dea concediul de odihnă ca să mă pot duce la mare peste câteva zile? Oare sâmbăta viitoare să ies cu prietenii? Toți cred că facem greșeala asta, dar ratăm prezentul, ratăm presoana de lângă noi.

Așa că m-am hotărât să trăiesc prezentul cu Radu, încercând să opresc șirul gândurilor care se îndreptau ca întotdeauna spre dezastru. I-am promis că o să merg cu el la Constanța și aveam să mă țin de cuvânt! I-am promis că aveam să ne dau o șansă și a naibii să fiu dacă nu aveam să mă țin cu dinții de ce spusesem. Doar că în tot acest cumul de sentimente și incertitudini, uitasem complet ceea ce-mi promisese el în urmă cu două săptămâni.

-Radu, am exclamat, simțind cum îmi bate inima în piept, de stătea să-mi sară, poimâine este 20 iulie!

-Și luni este 21 iulie, a răspuns, întinzând mâna după o altă felie de pizza.

-Dumincă este nunta lui Mariu, am adăugat, privindu-l cum trântește în cutie felia de pizza și se întoarce cu fața spre mine.

-Vrei să-mi zici că bulangiul ăla se însoară duminică și cu două seri înainte îți declară ție dragoste? Ohh, o să-i aranjez bine fața, doar să îi spun lui Sergiu și băieților, ce o să ne mai distram, a spus, frecându-și palmele.

-Radu, nu, ce naiba!am exclamat amuzată. Cum naiba am putut să uit? Și rochia, nu a venit încă, pantofii, doamne, ce mă fac?

-Eva, nu-ți face griji, totul o să fie bine, a spus, întinzându-se și cuprinzându-mi obrajii in palme. Mâine o să mergem la cumpărături împreună pentru că și mie îmi trebuie un costum, așa că totul o să fie bine.

-Ok, am răspuns fără să protestez, oftând. Dar stai, când te-a ambuscat Sandra și ți-a spus despre nuntă, ziceai că ai costumul perfect?

-Un mic detaliu pe care am decis să-l omit, a răspuns, schițând un zâmbet din coltul gurii.

-Mincinosule, am rostit, clătinând amuzata din cap și ridicându-mă de pe canapea. Mă duc la mine, în cuptor, pentru că mai mult ca sigur am ratat ocazia să mi se repare aerul condiționat.

-Hmm, dacă tot suntem la momentul adevărului, a zis ridicându-se la rândul lui și postându-se în fața mea, cu mâine în buzunare. Am cam umblat la motorul aerului condiționat și am scos tot freonul când nu erai acasă,  a zis schitand din nou același zâmbet așteptând să zic ceva.

-Esti nebun la cap? Sunt patruzeci de grade afară si tu-mi strici aerul condiționat? am țipat, făcându-mi mână pumn și lovindu-l în abdomen.

-Au, femeie, dar știi să dai un pumn, a gemut, frecându-și locul lovit. Era o simplă glumă nevinovată și în plus, voiam să te aduc în casă la mine și a funcționat.

-Radu, nu așa, ce dracu! Nu mai avem zece ani să ne facem farse unul altuia, așa că te rog, mâine de urgență vreau să-mi repari aerul condiționat. Auzi la el, să-mi strice aparatul doar ca să mă facă să vin la el acasă, am bombănit, clătinand din cap, luându-mi hainele de pe brațul canapelei, telefonul, cheile și ducându-mă spre ușă. Plec, dar mâine dacă nu ești gata la unsprezece să mergem la cumpărături își sparg luneta de la mașina ta prețioasă, doar că o simplă glumă,  am adăugat, sarcastică, apucând clanța, dar mâinile lui pe umerii mei m-au oprit.

-Eva, viața este așa de anostă fără puține condimente, nu te supăra, te rog, o să îți repar aerul condiționat și promit că o să încetez cu glumele, a șoptit în urechea mea, sărutându-mi gâtul după fiecare cuvânt rostit.

-Mai temperează condimentele că din câte vad, tu ieși în pierdere, material vorbind, am reușit să îngaim, distrasă de buzele lui.

- Iubito,crede-mă, cu tine nu o să ies niciodată în pierdere, din contră, a zis depărtându-se și făcându-mi loc.

M-am întors pe jumătate spre el și am deschis ușa, ieșind pe palier, dar rămânând pe loc, privindu-l.

Îmi spusese cineva în copilărie că atunci când o persoană iese din viața ta, o alta îi va lua locul și că fiecare persoană își are rolul ei, învățând ceea ce aveai nevoie la momentul respectiv.

Până acum învățasem ce este iubirea și cât de dulce și sărată, în același timp, poate fi. Cât de fulgerătoare și arzătoare poate fi, dar în același timp, dură și nemiloasă.

Învățasem ce este dezamăgirea și durerea sufletească. Realizasem că sufletul unui om poate fi un hău adânc de suferințe și nelinști, incertitudini și lacrimi.

Învățasem ce este amărăciunea și concluzionasem că iubirea este fix ca o acadea amară, dulce la început, până când aveai să-i devorezi învelișul, ca mai apoi miezul să fie amar și dur.

Învățasem toate astea de la un singur om și privind în retrospectivă, ar fi trebuit să-i mulțumesc lui Marius că m-a iubit și m-a distrus! Pentru că oricât de clișeic ar părea, fără el, eu astazi nu eram în acest punct al conștientizării.

Oh doamne, tocmai aveam o epifanie in mijlocul palierului cu privirea curioasă a lui Radu în a mea, îmbrăcată în tricoul lui care abia îmi acoperea fundul și cu hainele în mână, după cel mai intens moment intim pe care-l avusesem vreodată.

-Eva, s-a întâmplat ceva? m-a întrebat, pășind în fața mea și înlănțuindu-și degetele de ale mele, trăgându-mă puțin spre el.

-Tocmai cred că am realizat că Marius face parte din trecut și că acolo ar trebui să și rămână și că nu ar trebui să-mi bazez viitoarele relații pe nesiguranța și suferința pe care mi le-a pricinuit el, am spus, privindu-l cum înghite în sec.

-Relația noastră vrei să spui, nu relațiile viitoare, a zis într-un final, aplecându-se și sărutându-mă lent, până becul de pe scară s-a stins, din cauza că nu ne mișcam. Du-te, până nu te încui la mine în casă, fără șanse de scăpare, a rostit, mușcându-mi buzele.

-Poate de data asta nu aș protesta, m-am trezit spunând, lipindu-mi pieptul de el lui, mișcarea mea făcând becul să se aprindă și să-i pot vedea privirea plină de dorință.

-Ispită ce ești, piei din fața mea, acum, a mormăit, dându-se un pas în spate și clătinând din cap de parcă încerca să-și limpezească mintea. Mâine, la unsprezece, nu întârzia, a adăugat, întorcându-se și chiar când să intre în casă, tras cu ochiul la mine care tot pe scară rămăsesem proțăpită.

-Mâine la unsprezece, am repetat, întorcându-mă, descuind ușa și intrând în casă.

M-am lipit cu spatele de ușa de la intrare și m-am lăsat să alunec până am ajuns să stau cu fundul pe gresie. Am lăsat hainele să cadă pe lângă mine și am deblocat telefonul trimițându-i repede un mesaj Sandrei, dar văzând că era trecut de ora unu, mai mult ca sigur prietena mea dormea și avea să-mi răspundă la mesaj abia mâine.

Cu gândurile într-o oarecare ordine și linsite, m-am ridicat și m-am dus direct în dormitor, trântindu-mă în pat, oftând de plăcere cu ochii închiși.

Mâine avea să fie o zi foarte interesantă puteam să pun pariu deja.

***

Acest capitol este dedicat prietenei mele. Sunt mereu aici pentru tine, necondiționat! ❤