Antagonistul favorit

Eva, vrei să mă ispitești?

Ne-am petrecut toată ziua uitându-ne la filme, mănâncând fast-food și bând sucuri acidulate. Rețeta perfectă pentru o bombă calorică, dacă ar fi să ne luăm după specialiști, după Sandra, toate astea se duceau la suflet, iar eu știam din experiență că toate porcăriile alea se duceau pe șolduri. Dar m-a oprit vreodată asta? Nu!

Tocmai pusesem pentru a nu știu câta oară Titanic când din spatele blocului a început să se audă gălăgie. Ne-am uitat una la cealaltă, am pus pe pauză scufundarea, care după Sandra dura exagerat de mult, și ne-am ridicat de pe canapea, ducându-ne spre geam. Era întuneric afară, parcarea fiind luminată ici și colo. Am tras perdeaua de la geam și mai să o smulg din galerie când am văzut care era sursa gălăgiei sau mai bine spus, cine.

-Ce naiba ai?m-a întrebat Sandra, văzând cum am reacționat.

-Nu e nimic, hai să ne uităm în continuare la film, am zis, apucând-o de mână și încercând să o trag după mine, departe de geam.

-Eh, dacă reacționezi așa înseamnă că trebuie să văd, a spus, trăgând la rândul ei perdeaua și începând să râdă.

Știam ce vedea pentru că văzusem și eu fugitiv. Două mașini, bot în bot, cu toate portierele deschise, căldura lunii iunie permițând acest lucru, muzica dată destul de tare și un grup de patru bărbați, doi stând pe capotele mașinilor și doi pe bordură.

-Adu floricelele, filmu' ala oricum era plictisitor, mai bine ne uităm la bărbații ăștia, mi-a zis făcându-mi semn din mână să mă execut.

Uneori Sandra făcea unele lucruri total opuse vârstei ei și spunea mereu că vârstă nu contează și că trebuie să faci ce simți, indiferent de situație. Am oftat și m-am dus de partea cealaltă a perdelei.

Îl vedeam clar din poziția aceasta. Stătea sprijinit nonșalant pe capotă, mâna stângă gasticulând energic, în timp ce în dreapta avea o țigară aprinsă. Era îmbrăcat în niște pantaloni de blugi rupți și un tricou gri care îi lăsa la vedere tatuajele. Eram absorbită total și am reacționat prea puțin și prea târziu. Își lăsase capul pe spate să râdă și pentru o fracțiune de secundă, privirea lui s-a mutat spre geamul meu.

M-am lăsat repede în jos, trăgând-o pe Sandra după mine, care la rândul ei a tras perdeaua după ea, rezultând cu galeria smulsă din tavan, căzând peste capetele noastre.

-Femeie, mai subtilă de atât poți fi? a întrebat, sarcastică prietena mea, frecând-și capul. Puteai să ne spargi capul, ce ai? Te-ai sălbaticit?

-Iartă-mă, te-ai lovit rău? am întrebat, îngrijorată, întinzând mâna spre capul ei.

-Nu am nimic, a bombănit, ridicându-se în picioare și ieșind din cameră.

M-am ridicat și eu cu intenția să o urmez, dar drăcușorul de pe umărul stâng m-a făcut să privesc pe geam. Din grup lipsea un bărbat, Radu. Clătinând din cap, am lăsat în spate râsetele lor și am ieșit din dormitor gândindu-mă pe cine o să chem să-mi pună galeria pe tavan.

M-am dus în sufragerie, m-am trântit lângă Sandra și am dat play la film. Pe ecran era scena emoționantă cu bătrâneii care refuzaseră să se urce în barcă, alegând să moară împreună, îmbrățișați în pat, când a sunat soneria, făcându-mă să-mi șterg rapid lacrimile de pe obraji. Ne-am uitat una la cealaltă, una impasibilă, cealaltă emoționată până la lacrimi de film, întrebându-ne din priviri cine să deschidă ușa.

Văzând că nu dau semne să mă ridic, Sandra a oftat și s-a ridicat ea.

Am auzit-o când a deschis ușa, dar eu fix atunci întindeam mâna după un șervețel. Era imposibil pentru mine să mă uit vreodată la filmul ăsta și să nu plâng. Era chiar ciudat dacă nu o făceam, nu eram eu!