Antagonistul favorit

Maturizează-te!

Ne-am așezat pe canapeaua din sufragerie și am băut pahar după pahar, din când în când ronțăind din gustările pe care le adusesem la un moment dat, niște alune, saleuri, covrigei și sărățele. Nu obișnuiam să beau des și de aceea simțeam aburii alcoolului cum mă învăluie cu fiecare înghițitură luată. Nu beam foarte des, repet, dar zilele de după ce am primit invitația au fost grele pentru mine. Nu căutam alinare sau răspuns, ci uitare.

Dar, nu uitai, doamne, din contră, totul era mai clar ca niciodată. Nu aveai timp să pui filtru și nici să te gândești la consecințe, totul venea natural. Așa că mi-am lăsat gura să vorbească despre tot ce nu aveam curaj să spun când eram în deplinătatea facultăților mentale. Am spus tot ce aveam pe suflet, temerile mele, grijile și răutățile. Da, voiam să-l fac să sufere așa cum suferisem eu, voiam să-i frâng inima și să o fac scrum! Voiam să îl rănesc așa de tare încât să nu mai poate să respire de durere.

-Eva, iartă-mă că intervin, dar nu cred că mai poți face asta. El a mers mai departe, am auzit din depărtare. În plus, încep să mă îngrijorezi cu ceea ce spui.

-Nu avea nici un drept! am țipat, ridicându-mă de pe canapea. De ce el este fericit, în timp ce eu mă macin pe interior? De ce nu pot fi și eu fericită? Nu am și eu dreptul ăsta ?

-Eva, cred că ar fi cazul să te pui la somn, ce zici?a zis, ridicându-se la rândul lui de pe canapea și luându-mi mâinile în ale lui.

-Și tu, am continuat, ridicând vocea, tu, cu atitudinea ta de băiat rău, de macho, îngâmfat și plin de sine. Ai venit în casa mea neinvitat și să mă faci să simt chestii.

-Deja nu ești coerentă, a zis, râzând scurt. Trebuia să te înregistrez ca să-mi poți traduce mâine.

-Toți vă bateți joc, toți le faceți pe femei să moară după voi și când o vedeți pe alta, vă duceți ca niște cățeluși după noua jucărie. Ce vă lipsește, hă, noutatea?

-Eva, o să-ți răspund, dacă te pui în pat, bine? a întrebat, dându-mi de pe obraz, o șuviță rebelă.

Am aprobat repede din cap, mi-am smuls mâinile din ale lui și m-am dus spre dormitor. Eram destul de conștientă încât să trag cu ochiul la ceasul de pe hol. Era două noaptea, ceea ce însemna că mâine, adică puțin mai târziu, aveam să mă duc la muncă mahmură și ciufută. Minunat! Perfect!

M-am trântit în pat, cu fața în jos, ca un sac de cartofi și am oftat puternic. O făcusem lată rău! Avea să creadă că sunt nebună de legat! Și mâine, oh, doamne, mâine avea să fie un chin. Ce aveam să mă fac?

-Nu-ți face griji, o să am eu grijă de tine, a spus încet, semn că probabil vorbisem cu voce tare.

-Radu, nu știu ce impresie ți-am lăsat, dar eu nu sunt asta. Nu pot să cred...

-Shh, nu cred nimic, vreau doar te ajut. O să stau puțin cu tine până adormi, bine?

-Cred că am căzut într-o lume paralelă, am bombănit. Acum nici două secunde mă răsteam la tine și acum, cum naiba am ajuns aici? am întrebat, luând perna în brațe și cuibărindu-mă în ea.

-Acum înțeleg de ce erai zilele trecute așa de țepoasă, l-am auzit zicând, apoi simțind patul cum se lasă pe o parte. Chiar vrei să știi de ce suntem uneori idioți?

-Luminează-mă, te rog, am spus, întorcându-mi capul spre stânga ca să-l pot privi în ochi, nu că aș vedea ceva în bezna din cameră.

-Ne speriem, asta este adevărul. Ne panicăm și facem tot felul de căcaturi pentru că știm că totul este prea bun să fie real. Știm că o să întâmple ceva, așa că mai bine rupem relația primii. Încercăm să ne scutim de umilință și durere. Nu spun că facem bine, dar ăsta este mecanismul nostru de apărare. Deși părem duri, ne este teamă de respingere și de singurătate. Nu vrem să fim singuri și dacă decidem asta, măcar să fie în condițiile impuse de noi.