Antagonistul favorit

Bărbat adevărat

De două ore fierbeam la mine în apartament și sub căldura verii, dar și a anticipației. De ieri aerul condiționat își dăduse duhul, iar cei din service aveau să ajungă abia peste vreo patru ore, ceea ce putea însemna două lucruri, ori aveau să mă găsească sufocată în casă, ori aveau să mă găsească într-o stare semi nudă, iar în clipa asta nu puteam exclude nici o opțiune.

Stăteam pe canapeaua din sufragerie, în sutien și niște pantaloni scurți, cu o cârpă cu apă rece pe frunte, părul prins într-o coadă, când telefonul m-a anunțat că am primit un mesaj. L-am deblocat, dar văzând de la cine este și l-am aruncat lângă mine pe canapea, necitind mesajul.

De la scurta întâlnire din parcarea magazinului, primeam constant același gen de mesaje, scuze, declarații sau rugăminți de a răspunde la mesaje. Prea târziu fraiere! Când eram cel mai jos și abia mai ieșeam din casă, când aveam nevoie ca de aer de cuvintele pe care mi le spune acum, el nici nu mai știa că exist, mă ignora de parcă eram situați pe niște linii paralele, în galaxii la ani lumină distanță.

Cu greu am recunoscut și acceptat că mama avea dreptate în toate privințele, dar nu a spus nimic vehement pentru că la momentul respectiv, vedea că eram fericită, eram fericiți de fapt. Nu m-aș fi gândit niciodată că o să scap printre degete fericirea. De fapt, nimeni nu cred că se gândește taman când este cel mai fericit, cum ar fi să nu mai simtă aceea euforie, acel fior pe care el ți-o aduce. Nimeni nu vrea să pună răul în față și nici nu ar trebui, dar uite-mă pe mine acum, punând doar răul în față în 90% din cazuri, dar în același timp, uite-mă tot pe mine, sperând, oferind o șansă unei persoane pe care abia o cunosc.

În același timp nu voiam să mai fiu rănită, dar tânjeam după dragoste, după o persoană cu care să-mi împart clipele. Nu mulți știau, dar cea mai mare temere a mea este singurătatea și nu mă refer, la cea familială, pentru ca inevitabil timpul este necruțător, ci la singurătatea aceea cruntă, din care o dată ce intri, cu greu mai poți ieși. Mă refer la neputința de a avea pe cineva lângă tine, un partener. De asemenea, de aici și nesiguranța și acceptarea a aproape orice pentru a-l păstra pe Marius. Recunosc, greșisem mult și suportasem și mai multe, închisesem ochii unde nu trebuia și totul era din teama mea de singurătate. Nu era neapărat dependență în sensul pur a-l cuvântului, ci mai degrabă nevoia de companie.

De data asta, sunetul soneriei, combinat cu cel al telefonului, m-au readus în realitate. Am lăsat cârpa să cadă lângă canapea, mi-am luat maieul de pe parchet și m-am dus spre ușă, îmbrăcându-mă pe hol.

M-am uitat pe vizor, apoi am deschis larg ușa, lăsând astfel aerul semi rece de pe scară să intre în casă.

-Hmm, gătești cumva? m-a întrebat Radu, evitând să intre.

-Nu îmi funcționează aerul condiționat, am zis în chip de răspuns.

-Să-ți povestesc cât de răcoare și plăcut este la mine în sufragerie?a întrebat, ridicând din sprâncene. Este chiar o plăcere...

-Hai să mergem odată, l-am întrerupt, făcându-i semn din mână să se miște, întorcându-mă să iau telefonul și cheile, telefonul care încă urla de notificări. Sora ta a plecat deja?am întrebat, intrând în apartamentul lui.

Trebuia să-i pun punct, azi, acum!

- Da, venise să vadă dacă mai trăiesc, a răspuns, conducându-mă în sufrageria răcoroasă.Dacă ai treabă, pot aștepta până o rezolvi, a zis, făcând semn spre buzunarul minuscul al blugilor din care ieșe pe jumătate telefonul.

-Nu este nimic important, am răspuns, trântindu-mă pe canapeaua neagră și oftând de plăcere.

-Vrei un suc, apă, vin?a întrebat, stând în dreptul ușii, sprijinit de tocul ei, arătând delicios, îmbrăcat cu un tricou negru, blugi gri și având o barbă de câteva zile.