Antagonistul favorit

Alegerea

Cu o sticlă de rose și două cutii de pizza între noi, am savurat liniștea apartamentului meu. Ceasul de pe perete și sonorul încet al televizorului din sufragerie erau singurele sunete care spărgeau liniștea. Nu voiam să o perturb încă cu întrebările mele.

De când mă știu, mintea mea a funcționat puțin diferit față de a celorlalți, mereu punând negativul înainte pentru a nu fi dezamăgită dacă situația nu era bună. Îmi amintesc ca și cum se întâmplase ieri ultima masă cu pizza și vin alături de Marius.

Eram amândoi obosiți după o zi grea la muncă, eu primind un nou proiect, iar el prezentându-l pe al lui, fiind inginer proiectant. Stăteam pe podeaua din sufragerie, unul în fața celuilalt, mâncând în liniște, până când i-am auzit vocea.

-Eva, tu regreți vreodată unele alegeri?

Din clipa în care a terminat de rostit întrebarea, am știut, la dracu, în adâncul sufletului și al mintii, am știut ca e de rău, doar că nu voiam să accept.

-Depinde, am zis, precaută, ridicând paharul de pe parchet sorbind din el. Dacă am beneficiat de pe urma alegerii aceea, nu am regretat nimic. La ce te referi mai exact? am întrebat, punând paharul gol jos.

-Ipotetic vorbind, evident, a rostit, pironindu-și ochii albaștrii în ai mei, dacă acum câțiva ani ai fi continuat relația cu Ștefan, unde crezi că erai acum?

-Nu-mi dau seama dacă este o întrebare capcană sau nu, am zis, râzând forțat, în plus, am convenit să nu mai vorbim despre perioada aceea.

-Știu, scumpo, dar uneori chiar mă gândesc dacă mai sunt ceea ce dorești, ceea ce ai nevoie...

-Marius, oprește-te, am spus, panicată, aplecându-mă spre el, așezându-mi o palmă pe obrazul stâng și cealaltă pe picior, nepăsându-mi că stăteam cu genunchiul într-o felie de pizza. Tu ești prima persoană care o să afle dacă ceva se schimbă, știi ce este în inima mea, da?

-Eu, a răspuns, schițând un zâmbet, la fel cum ești și tu în a mea, a continuat.

-De unde a venit întrebarea asta? am șoptit, lipindu-mi fruntea de a lui.

-Nu ți-am spus niciodată, dar te-am văzut într-o zi cu el în parc. Cred că trecuseră nouă luni de când nu mai eram împreună. Vă țineați de mână și râdeai la ceva ce-ți spusese. Aveai un zâmbet așa de luminos, încât m-a durut sufletul că nu eram eu cel care ți-l pusese pe față. În seara aia te-am și sunat, mai știi?

-Iubire, ce a fost în trecut a rămas acolo, contează prezentul și viitorul, ok? Nu vreau să mai aud că nu ești ceea ce am nevoie pentru că ești mult mai mult. Când mă trezesc dimineața alături de tine, este ca o liniște care se așterne peste mine pentru că știu că împreună putem trece peste tot. Mai ții minte prima prima dată când am ieșit la întâlnire ca și iubiți? Eram așa de agitată și nervoasă pentru că nu știam cum să reacționez, cum să gestionez trecerea de la prieteni la iubiți și mai știi ce mi-ai zis?am șoptit.

-Ca iubirea noastră s-a născut în copilărie, din prietenie și o să continue până când o să fim amândoi bătrâni și zbârciți și încă o zi în plus, a zis, luându-mi obrajii în palme.

-Nu te mai îndoi de tine, o să fii mereu ceea ce doresc, l-am asigurat.

-Te iubesc, Eva, mi-a șoptit, apăsându-și buzele de ale mele, apoi lăsându-mă încet pe parchet.

Aceea a fost ultima seara petrecută împreună, a doua zi și-a facut bagajele și a plecat, luându-mi sufletul și toată încrederea de sine pe care o aveam.

Nu puteam să nu râd la cât de ironică poate fi viața, aducându-mi în cale un bărbat care părea să facă fix ce făceam eu în relația anterioară.