Decepția

VIII.Tensiune

-Unde în Brazilia?

Persistența mea îl deranja dar cu toate acestea, în ciuda monotoniei din vocea sa, mi-a răspuns mai repede decât mă aștepta.

-Imediat ajungem în Porto Alegre.

Vocea sa a răsunat în liniștea din mașină, ochii mei mutându-se apoi spre stația radio, vrând să ascult ceva pentru a îndepărta această liniște tensionată, ochii lui Harry îndemnându-mă să-mi păstrez degetele intacte, o senzație de ofticare stabilindu-se în mine odată ce acesta și-a îndreptat spatele pe scaun, fiind aproape fericit de această liniște. Eu în schimb eram pregătită să schimb acest lucru.

-Dar nu trebuia să fim în Rio Grande do Sul?

Confuzia mea era evidentă, încercând să-mi amintesc vorbele tatei dar având în vedere că nu prea am acordat atenției planului tatei din cauza gândurilor teribile care îmi împânzeau mintea, știam că exista posibilitatea ca eu să fii greșit.

-Ba da. Rio Grande de Sul este regiunea, iar noi trebuie să ajungem în capitala acesteia –Porto Alegre. Nu e complicat, Antonia, îmi răspunde acesta, scoțându-mă din nou din gândurile profunde.

-Păi de ce mergem acolo? Continui eu, observându-i ticul nervos de a lovi cu arătătorul suprafața volanului.

-Nu mai pune atât de multe întrebări, îmi zice el repede, vocea sa crescând în profunzime, nervii cuprinzându-i încet trăsăturile.

-Nu cred că cer prea mult dacă vreau să știu exact ce urmează să facem, îmi răspund eu repede, vocea mea fiind asemănătoare cu a sa, privirea mea rămânând fixată pe cea a sa.

În secunda următoare, ochii săi s-au întors spre mine, nepăsându-i de drumul relativ gol din fața sa, privirea rece și dură părând aproape dureroasă. Nu înțelegeam cum o persoană cu trăsături atât de frumoase a putea avea o personalitate atât de îngrozitoare.

-Încetează. Chiar simți nevoia să încalci cea mai importantă regulă? Nu mă tem să îndrept orice neînțelegere ai tu cu privire la necesitatea acelor reguli.

-Nu cred că ai putea face prea multe. Vreau doar să ne respectăm, îi răspund eu, nervii ieșind la suprafață din cauza modului urât în care eram tratată.

-Pune-mă la încercare, mârâie acesta, întorcându-și apoi atenția pe drum, vocea sa furioasă rămânându-mi în minte.

Știam că nu exista o posibilitate ca noi doi să ajungem la un compromis, ochii mei mutându-se pe drumul pustiu, vântul și praful apărând în fața ochilor mei.

-Mai am o întrebare.

Nerăspunzându-mi, am luat acest semnal ca permisiunea de a întreba ceea ce doream. Nu înțelegeam cu îmi va fi posibili să mă înțeleg cu acest om, privindu-l cu atât de mult dispreț încât știam că se va întoarce împotriva mea.

-Dacă nu am aterizat în Porto Alegre, unde eram?

Amintindu-mi exact momentul în care am urcat în mașină, abia acum am realizat că nu văzusem nici un aeroport, coborând din avion fiind doar praf ți o câmpie uscată. Știam că măsuri de precauție trebuiau luate mereu, mai ales acum dar până acum nu a mai fost nevoie să aterizez altundeva decât un aeroport bine păzit. Am așteptat răspunsul bărbatului exasperant de lângă mine, dar liniștea a persistat în vehicul.

-Chiar nu ai de gând să-mi spui?

-Prefer să nu.

Răspunsurile sale erau atât de simple, enervant de lipsite de vreo emoție, iar felul nepoliticos în care mi se adresa mereu mă făcea să mă întreb care este exact problema sa cu mine. Nu i-am făcut absolut nimic; cu toate că am neliniștile mele cu privire la acesta, sunt convinsă că nu mi-a auzit conversația cu Railey deci nu aveam cum să știe ce cred despre el cu adevărat. Aveam impresia că ura sa era nefondată.