Top Love

Capitolul XXXIV

Nimic nu se compara cu acel sentiment unic cand esti acasa. Cand te simti in siguranta alaturi de familie, de prieteni. Cand esti tu. Dupa toata escapada mea la New York alaturi de prietenul meu, ne-am intors la vechiul liceu si la filmul nostru alaturi de domnul Ryan, care ne-a dat rolurile destul de repede dupa parerea mea. Misiunea tatalui meu era incheiata momentan, deci se pare ca totul este la locul sau, asezat de la sine. Oare chiar sa fie asa sau de fiecare data cand dau de putin zambet, se abate furtuna?

*James*

  O vad. Zi de zi, cum intra pe poarta liceului cu zambetul pe buze, in timp ce mana sa o incalzeste pe a lui ! Fericirea lor radiaza in jur, si probabil m-ar fi afectat si pe mine daca sufletul nu mi-ar fi fost acoperit de atat gelozie. Cel mai mult imi doresc sa ii pot vorbi, sa o strang in brate si sa ii dau sfaturi, privindu-i ochii umezi si raniti, dar am promis! I-am promis ca voi sta departe de ea daca asta imi va cere. Si chiar asta a facut. M-a privit fix si a rostit clar acele cuvinte, dand cu piciorul in toti anii nostri de prietenie. 

  Telefonul imi suna de cateva minute, si pana la urma reusesc sa ma smulg din vraja ei si sa raspund, de unde o voce aproape ca mi-a spulberat urechea.

  - De ce nu raspunzi idiotule?

  - Usor la limbaj copilu'. Priveam si eu ceva frumos.

  - Sper doar ca e prada noastra.

  - Nu vorbi astfel despre Raven! ii reprosez simtind cum ma incalzesc de nervi de la ultima replica a lui.

  - Cine te-a facut pe tine sef?

  - Cine a spus ca sunt?

  - Exact fraiere, asa ca inceteaza sa imi dai ordine sau sa ai pretentii. Tu fii cu ochii pe ea, pentru ca astazi este inceputul sfarsitului.

  - Vorbesti ca un maniac dintr-un film cu buget limitat.

  - Azi se vor desparti, multumit tocilarule? ii aud vocea plictisita a micului fitos.

  - Daca nu ma ataci cu adjective, nu te simti bine? 

  - Nu .. tocilarule. 

  - Cum spui tu. Trebuie sa inchid. Incep orele. 

Mi-am lasat telefonul sa alunece usor in buzunar, in timp ce imi croiam drum spre sala de clasa. "De azi totul se va schimba, iar tu Raven, vei avea nevoie de un prieten ca mine", imi soptesc in minte.

*Diego*

  Credeam ca tatal meu si discursurile lui sunt plictisitoare, dar se pare ca profesoara de spaniola l-a luat cu trei premii Oscar inainte. Clopotelul a sunat si ne-a scapat pe toti de tortura cu incetinitorul. Trebuie sa ma vad cu fata mea, la cantina, asa ca ma grabesc insa .. aud muzica. E in capul meu ? Nu ! Se aude prea clar pentru a fi doar in imaginatia mea. Inaintez in speranta sa gasesc sursa iar sunetul se amplifica pe masura ce ma apropii de sala de teatru. Mi-am strecurat usor corpul inauntru si am ramas nemiscat. Cineva era pe scena cu o chitara, cantand una din melodiile mele favorite. Chipul ii era in umbra, dar pariu pe colectia mea de jocuri video ca, dupa voce si parul lung care ii curgea pana la jumatatea spatelui, era fata. Picioarele m-au tras mai aproape automat si eram fermecat de cat talent poate exista. 

Melodia se oprise asa ca am pocnit din palme formand aplauze. 

  - Oh. Imi cer scuze, n-am stiut ca cineva ma priveste. Imi este atat de rusine.

  - Nu, nu. Esti uimitoare! Cum ti-ar putea fi rusine cu asta?

  - Nu stiu. Mie imi e frica de tot.