Dormeam închis în întunericul de gheaţă,
Crezând că nu-i nimic a mă trezi la viaţă
Dormeam închis în negrul meu palat,
Cu ochi închişi, pe ruginitul pat
Dormeam închis cu ochii la lumină,
Cu ochi închişi crezând că n-o să vină
Dormeam închis în marea mea de lacrimi,
Rănit adânc în inimă de patimi.
Dar am simţit ceva, o mângăiere,
Un înger străpungând a mea tăcere
L-am alungat cu teamă în uitare,
Crezând că e o altă supărare.
„Oh, e mascat în haină de lumină,
Spuneam închis în vălul meu de tină
Un diavol îmbrăcat în strai divin,
Ce vrea să mă mai supere puţin.
Cu ochi de-arhanghel şi cu faţa plină,
Cu trăsături perfecte de felină
Vrea să deschid o clipă vălul meu,
Să mai strecoare înăuntru puţin rău.
Nu, nu, am spus. Voi sta mereu închis,
Cât de frumos ar fi cu chipul său de vis
Este destul tristeţea neagr-a amintirii,
Nu vreau să-ndur din nou, calvarul despărţirii.
Nu vreau să-nvii doar ca să mor din nou,
Să fiu a rănit de-al amintirilor ecou
Nu vreau să fiu închis în două amintiri,
Cântece negre, aspre năluciri.
Mi-a fost destul de mult să mor odată,
Respins de-o zână dulce, dar inimă de gheaţă
Nu vreau din nou acum, să mor înamorat,
De-un înger şi mai dulce, dar sufletul uscat.”
Şi am rămas la fel, închis, cu suflet prins în lacăt,
Dar gingaş îngerul luminii, iubirii n-a pus capăt
Şi am deschis uşa puţin, lăsându-l ca să intre,
Cu mâna lui de dulce puf, pe-obraz să mă alinte.
Dar ce iubire mi-a suflat, prinzându-mă în braţe,
Căci inima de foc şi-acum, i-o simt pe piept cum bate
Şi nu a mai plecat nicicând, cu mine a rămas,
Oh, cât de mult binecuvânt, al întâlnirii ceas.
Căci doar ea, dulcele fior, înger în chip de fată,
Mi-a arătat c-a meritat, să am această viaţă
Să ies din vălul meu de nori, în care m-am închis,
Şi să iubesc un suflet cald, ce raiul mi-a deschis.
