A doua zi se dezlănţui urgia.
Vestea îngrozitoare prevestea parcă o catastrofă. Un bubuit de tunet rupse tăcerea zorilor şi fuolgere ce urmară culcară la pământ doi pini uriaşi. Unul din ei se prăbuşi peste casa tăbăcarului, iar celălalt distruse acoperisul bucătăriei. Tunetele zguduiau pereţii castelului şi furtuna era necruţătoare.
Bubuiturile îl înspăimântaseră pe Alex, care venise lângă Johanna şi la fiecare tunet încercă să-şi îngroape faţa în braţele ei. După ce furtuna trecu, erau amândoi epuizaţi şi dormiră până târziu.
Clare veni să-i trezească.
– Te rog, Johanna, trezeşte-te. Trebuie să-ţi vorbesc. Soldaţii l-au văzut pe tata venind înspre castel. Doamne, ce mă fac? O să se înfurie foarte tare. Nici nu ştiu ce să-i spun. Oh, Alex, te rog, nu plânge. N-am vrut să te sperii.
Johanna se ridică în capul oaselor exact la timp ca să-şi prindă fiul care se aruncase în braţele ei. Începu să-l mângâie pentru a-l linişti; în cele din urmă, îl convinse că nici el nici ma-ma lui nu erau în vreun pericol şi micuţul se potoli. Fusese foarte agitat de când plecase tatăl său şi Johanna ştia că ea purta o mare parte din vină. Copilul pricepuse teama ei şi Johanna înţeles că va trebui să-şi ascundă mai bine îngrijoarea.
– Clare, ajută-l pe Alex să se îmbrace, te rog. Trebuie să mă grăbesc ca să pot vorbi cu Nicholas înainte ca tatăl tău să ajungă aici. Unde mi-oi fi pus pledul?
Se grăbi să se îmbrace. Îi părea bine că în dimineaţa aceea scăpase de greţuri; n-avea timp de aşa ceva. Se spălă pe dinţi şi pe faţă cu apă rece, dar nu mai pierdu vremea cu pieptănatul. Îşi trecu degetele prin păr în timp ce cobora pe scări, încercând să-l mai aranjeze puţin.
– Mamă, aşteaptă-mă şi pe mine, strigă Alex.
Johanna se opri la capătul scărilor şi Alex fugi după ea în hol, luând-o de mână.
– Ţi-ar plăcea să-i faci o vizită lui Auggie în dimineaţa asta? Lindsay te va duce la casa lui. Lui Auggie o să-i pară bine să te vadă.
Alex era încântat. Auggie devenise unul din prietenii lui preferaţi. Dădu din cap aprobator, apoi lăsă mâna Johannei şi coborî scările în fugă, strigându-l pe Lindsay.
Johanna nu-l putu găsi pe Nicholas în sala mare; o auzi pe Clare stigând-o şi se duse lângă ea.
– A venit tata, zise Clare privind prin uşa abia crăpată. Nicholas s-a dus să-l întâmpine.
– Stai aici, Clare. Voi încerca să vorbesc cu fratele meu...
– Vin cu tine.
Johanna nu se împotrivi. Clare deschise larg uşa şi o urmă afară.
Era o vreme rece şi umedă. Cerul era acoperit de nori cenuşii şi nu se vedea la un pas din cauza ceţii.
Laird-ul MacKay îşi zări fiica şi o salută cu o mişcare grăbită a capului. Nu descălecase încă, iar în spatele lui erau cel puţin douăzeci de soldaţi.
– Unde e MacBain? strigă laird-ul.
Nicholas îl aşteptă să descalece înainte de a-i răspunde.
– A avut o problemă foarte importantă de rezolvat şi a plecat ieri dimineaţă. V-aş sfătui să vă întoarceţi peste vreo două, trei săptămâni. Cred că-l veţi găsi atunci.
Laird-ul se încruntă mânios.
– Clare MacKay, strigă el.
– Da, tată?
– Te-ai măritat?
Clare coboră treptele şi se îndreptă către el. Glasul îi tremura puţin de frică atunci când îi răspunse.
– Nu, tată.
– Atunci e război, răcni MacKay, căruia i se umflaseră venele gâtului de furie.
– MacBain n-are timp de războiul ăsta acum, clătină din cap Nicholas. Are o luptă mult mai importantă de purtat.
MacKay nu ştia dacă să se simtă sau nu insultat.
– Cu cine se bate? vru el să ştie. Cu Gillevrey? Sau cu O' Donnel? Oricum sunt nişte fricoşi. N-are importanţă cu care dintre ei se bate, căci oameni lor sunt prost pregătiţi şi-i poate învinge într-o zi.
– Laird-ul MacBain e în război cu Anglia, tată, minţi Clare.
Cuvintele ei câştigară însă atenţia tatălui său.
– Ei, asta nu-i rău deloc, se hotără el.
– Laird MacKay, sunteţi ud până la piele. Nu vreţi să intraţi să vă încălziţi la foc? încercă Johanna să joace rolul gazdei primitoare, în speranţa că-l va mai domoli pe bătrân. Trebuie să vă fie tare foame după călătoria lungă pe care aţi făcut-o, adăugă ea coborând scările.
– Nu-mi e deloc foame şi nu înţeleg de ce aş avea nevoie să mă încălzesc. E cald afară.
– Te rog, tată, intră.
– Nu mă mişc de aici până ce nu-mi spui numele celui care te-a necinstit, Clare, clătinând din cap tatăl ei. Vreau să ştiu cine-mi va fi ginere şi ai să-mi spui numele lui imediat. Care soldat MacBain te-a necinstit, fetito?
– N-a fost nici un BacBain, îi zise Clare cu voce tremurân-dă.
Johanna încerca s-o facă să tacă înainte de a-i spune totul.
– Dar tot va trebui să afle până la urmă, îi şopti Clare clătinând din cap.
– Ce-ai spus? N-a fost un MacBain?
– Tată, te rog, ascultă-mă, îl imploră Clare. Trebuie să-ţi explic ce s-a întâmplat.
– Singurul lucru pe care vreau să-l aud e numele celui care se va însura cu tine.
Nicholas nu scoasese nici un cuvânt până atunci. Părea că nici nu-i pasă de ce se întâmpla. Totuşi, când Clare dădu să treacă pe lângă el pentru a se duce lângă tatăl său, o prinse de mână nelăsând-o să mai facă un pas.
– Nicholas? şopti Johanna.
– La naiba, mormăi fratele ei.
– Te rog, dă-mi drumul, îi zise Clare nedumerită de purtarea lui. Problema asta nu te priveşte.
– Ba mă priveşte, se împotrivi el.
Clare clătină din cap.
– Sunt răspunzător pentru tine, zise Nicholas. Iar tu, Clare, trebuie să-mi dai ascultare. Nu ţi-am dat voie să te duci nicăieri. Treci în spatele meu şi nu te mai mişca de acolo.
Clare era prea uluită pentru a se împotrivi. Se întroase către Johanna neştiind ce să facă, dar o văzu ridicând din umeri, la fel de nedumerită de purtarea lui Nicholas ca şi ea.
– Fă ce ţi-am spus.
Clare îl ascultă înainte de a-şi da seama ce face. Trecu în spatele lui, apoi se ridică pe vârfuri pentru a-i şopti:
– Nu sunt silită să te ascult.
Nicholas catadicsi să-i răspundă la fel de încet:
– Vei fi, în curând.
Clare tot nu înţelegea purtarea lui Nicholas, dar Johanna pricepu pe dată. Vru să se ducă lângă fratele ei, dar Keith apăru ca din pământ şi-i blocă drumul. Era limpede că nu voia s-o lase să se apropie prea mult de MacKay.
– Nicholas? zise ea, încercând să-l ignore pe soldat. Eşti sigur că vrei să faci asta?
Nu primi nici un răspuns. Laird-ul MacKay făcu un pas înainte, vrând s-o tragă pe Clare către el.
– MacBain mi-a promis că va fi o nuntă şi nu e omul care să-şi retragă cuvântul.
– Nu, nu e, îl aprobă Nicholas. Va fi o nuntă.
Laird-ul păru mai domolit. Dădu aprobator din cap, mormăind înfundat.
– Tată, nu e...
– Taci, fetiţo, până lămuresc eu lucrurile, îi porunci el neslăbindu-l din ochi pe Nicholas. Şi cine e viitorul meu ginere?
– Eu.
Laird-ul deschise gura dând să spună ceva; ochii îi erau încă şi mai bulbucaţi, de parcă i-ar fi ieşit din orbită. Scutură cu putere din cap, refuzând să creadă ce auzise şi se dădu un pas înapoi, încercând parcă să se îndepărteze de englez.
– Nu! răcni el.
Nicholas însă nu-l slăbi deloc.
– Ba da, rosti, apăsat.
Clare îl prinse de braţ, încercând să-l tragă înapoi.
– Eşti nebun?
Johanna îl dădu pe Keith la o parte din calea ei şi se grăbi către Clare.
– Lasă-l în pace, îi zise ea.
Clare încercă să nege mărturisirea îngrozitoare pe care Nicholas i-o făcuse tatălui ei, dar Johanna o prinse de braţ, cerându-i în şoaptă să mai aştepte puţin.
– E cumva un vicleşug? întrebă Clare, gândindu-se că poate Nicholas nu voia decât să mai câştige puţin timp.
– Ar putea fi, admise Johanna, deşi ştia că fratele ei vorbea întotdeauna serios.
Îşi dădea seama că era hotărât să se însoare cu Clare MacKay şi privirea lui fermă îi spunea că nimic nu-l va putea opri, nici măcar o mireasă care s-ar împotrivi.
– Eşti englez, strigă laird-ul. E inadmisibil.
Nicholas nu părea prea impresionat de furia bătrânului.
– N-o să cer zestre mare, zise zâmbind.
– Clare MacKay, mai bine-i împlăntai un cuţit în inima tatălui tău, se văită bătrânul.
– Dar tată...
– Taci, îi porunci Nicholas fără a-şi lua ochii de la tatăl ei. Nu ştia dacă bătrânul va izbuti să se calmeze sau se va năpusti asupra lui.
Johanna încercă s-o liniştească pe Clare, dar îi era greu să fie atentă la ce spunea şi să-şi concentreze în acelaşi timp atenţia asupra laird-ului. Purtarea lui o uluia. Ştia că un laird nu plânge niciodată, dar tatăl lui Clare părea gata să izbucnească în lacrimi în orice moment. Nu putea accepta ce auzise.
– Fata mea să se mărite cu un nobil englez? Mai bine mor.
Johanna renunţă s-o mai liniştească pe Clare şi se întoarse către laird.
– Un nobil foarte bogat, zise ea făcând câţiva paşi înainte.
Laird-ul se încruntă indignat.
– Asta n-are importanţă, mormăi el. Cât de bogat?
Într-o oră erau căsătoriţi.
N-au avut timp să sărbătorească. Părintele MacKechnie nici nu sfârşise binecuvântarea, când Michael intră în fugă în sala mare a castelului, căutându-i pe Keith sau pe Nicholas pentru a le da o veste foarte importantă. Primul pe care-l văzu fu englezul.
– Unul din străjerii noştri a sosit cu nişte veşti importante. A zărit soldaţi englezi trecându-ne graniţa. E o întreagă armată şi la o distanţă de nici o oră de castel.
– Câţi sunt? îl întrebă Keith.
– Prea mulţi ca să-i poţi număra.
Nicholas răcni atât de tare şi de mânios, încât răsună întreg castelul. Fusese trădat de regele său şi legătura dintre vasal şi stăpân se rupsese. John îl minţise, căci nu trimisese doar o escortă, ci o întreagă armată.
Castelul avea să fie sub asediu în mai puţin de o oră şi Keith începu imediat să se ocupe de problemele de apărare, pregătind curtea şi împrejurimile castelului şi postând soldaţi de-a lungul zidurilor. Nicholas trebuia să iasă în întâmpinarea englezilor, cu un număr destul de mare de soldaţi, pentru a-i ataca în flanc. Îi spuse laird-ului MacKay să se întoarcă acasă înainte de a începe lupta, dar bătrânul refuză şi încălecă pentru a porni la luptă ală-turi de ginerele său. Îşi trimise imediat unul dintre oameni la castelul său pentru a-i strânge cât mai repede pe toţi soldaţii lui. Nicholas îi era foarte recunoscător pentru ajutor. Ştia că vor avea nevoie de toţi soldaţii disponibili.
Clare nu ştia dacă să înceapă să plângă, căci se vedea acum măritată cu un englez, sau să-i ajute cum va putea în lupta împotriva invadatorilor. Îl văzu pe Nicholas întorcându-se să plece şi alergă după el.
– Să nu îndrazneşti să mă laşi văduvă. Vreau o anulare a căsătoriei, nu o înmormântare.
– N-ai să obţii nici una nici alta, îi răspunse Nicholas încă-lecând.
Clare nu mai ştia ce să-i spună. Nicholas o privi câteva clipe, apoi îşi dădu seama că pierduse prea mult timp cu noua lui soţie şi se întoarse să plece.
– Stai puţin.
– Ce e?
Clare tot nu-şi putea găsi cuvintele, aşa că se aruncă pur şi simplu în braţele lui. Nicholas ştia ce trebuie să facă în continuare. Lăsă frâiele calului din mână ca s-o ia în braţe. O simţi tremurând şi o sărută într-un gest plin de promisiuni, tandreţe şi dorinţă.
– Arăţi ca un băiat că părul ăsta scurt, dar să mă ia dracu' dacă nu săruţi ca o femeie, Clare MacKay.
Ei i se tăie respiraţia. Când îşi reveni, soţul ei era deja departe.
– Ai grijă de tata! strigă ea cât putu de tare.
– O să am, fetiţo. Du-te înăuntru şi rămâi acolo.
Clare e întoarse să facă ce i se spusese, când o zări pe Johanna ieşind în fugă din castel.
– Johanna, unde te duci? E primejdios să ieşi din castel.
Johanna însă nici n-o ascultă. Aleargă până la casa lui Auggie plângând. Alex o văzu şi începu şi el să plângă.
– Auggie, du-l te rog pe Alex în camera mea, zise îmbrăţişând copilul. Te rog ai grijă de el să nu păţească ceva. Promite-mi că n-o să-i laşi să se atingă de el.
– Îţi promit. Şi unde te duci între timp?
– N-am vreme să-ţi explic acum. Regele John a trimis o armată de patru ori mai numeroasă decât a noastră.
– Am mai supravieţuit noi o dată, copilă. Vom rezista şi acum.
Dar preţul era prea mare pentru ca Johanna să-l accepte. Nu putea îngădui să moară nici măcar un singur om din cauza ei. Ştia că era singura care ar fi putut opri masacrul.
– Regele l-a trădat pe fratele meu. A folosit un vicleşug, Auggie, iar eu voi folosi adevărul pentru a opri toate astea înainte de a fi prea târziu.
Johanna îl sărută pe Alex şi i-l încredinţă lui Auggie.
– Duceţi-vă, şopti ea. Trebuie să vă ştiu pe amândoi în siguranţă.
– Dacă devine prea primejdios, îl iau pe băiat şi ne ascundem amândoi. Îl aduc înapoi după ce se termină totul.
– Şi cum ai să ieşi din castel?
– Ştiu eu nişte drumuri, se lăudă Auggie. Încetează cu plânsul, băiete. Pornim într-o aventură. Ia-ţi sabia de lemn şi hai la luptă.
Johanna mai rămase câteva clipe în casa lui Auggie pentru a spune o rugăciune. Când termină, îşi făcu semnul crucii, se ridică şi-i văzu pe Clare şi pe Keith în pragul uşii privind-o.
– Se văd deja roind pe dealuri, doamnă, îi zise Keith. Va trebui să găsim un mod să vă scoatem de aici. Sunt prea mulţi şi nu ne putem apăra.
Clare se stăpânea cât putea să nu izbucnească în plâns.
– Tata şi Nicholas vor fi amândoi ucişi. N-am mai văzut niciodată atât de mulţi soldaţi, Johanna. Nu ştiu ce-o să ne facem.
– Am un plan, zise Johanna. Au venit după mine, nu-i aşa? Keith, o să-i laşi pur şi simplu să mă ia.
– Nu pot, my lady, clătină din cap soldatul.
– N-ai de ales. Ascultă-mă cu atenţie. Am fost luaţi prin surprindere, nu-i aşa? Aşteptă până ce soldatul dădu aprobator din cap, apoi continuă. Dacă am fi avut timp să ne pregătim, ce-ai fi făcut?
– I-aş fi chemat pe toţi aliaţii noştri, îi răspunse Keith. Când vor sosi, vom fi cu mult mai numeroşi decât englezii. Zvonul se va răspândi ca fulgerul din clan în clan, căci o asemenea armată numeroasă nu poate trece neobservată. Totuşi, majoritatea aliaţilor noştri sunt în nord şi probabil că de-abia acum află vestea. Dar vor veni sigur.
– Însă va fi prea târziu, nu-i aşa?
– Există întotdeauna speranţă, my lady.
– Şi există întotdeauna un plan mai bun. Dacă mă duc de bună voie la ei, se vor retrage.
– Dar te vor duce înapoi în Anglia, ţipă Clare.
– Numai dacă Keith nu va putea organiza un atac la timp. Cât de repede poţi strânge oamenii?
– Îi pot strânge într-o zi.
– Gabriel n-a ajuns încă în Anglia. Probabil că a aflat deja. Pune-l şi pe el la socoteală.
Johanna încerca să-l convingă pe soldat să urmeze planul ei, dar Keith nu voia cu nici un chip să fie de acord, spunându-i că şi-ar da şi viaţa s-o ştie în siguranţă. În cele din urmă, se văzu nevoită să recurgă la un vicleşug. Se prefăcu că cedează şi Keith îi ceru să se întoarcă la castel şi să aştepte acolo până ce el va trimite câţiva soldaţi să le scoată pe amândouă pe furiş din castel.
Johanna dădu aprobator din cap şi plecă împreună cu Clare spre castel,dar de îndată ce Keith încălecă şi dispăru din vedere, se opri şi se întoarse către prietena ei:
– Trebuie să mă ajuţi. Ştii şi tu că e o singură soluţie, Clare. N-o să păţesc nimic.
– Nu poţi şti sigur asta, Johanna, şopti Clare înfricoşată. Ce se va întâmpla cu copilul tău?
– Vom scăpa amândouă cu bine. Raulf nu ştie că sunt însărcinată şi cutele pledului îmi ascund mijlocul. Vom scăpa cu bine, repetă ea.
– Şi dacă Raulf se află în fruntea armatei? Cum ai să-l împiedici să-ţi facă vreun rău?
– N-am uitat să mă port cu umilinţă, îi răspunse Johanna cu tristeţe. Voi încerca să nu-l mâniez. Clare, îmi iubesc fratele şi-i iubesc pe toţi aceşti oameni buni de aici. Nu-i pot lăsa să moară din cauza mea.
– Dumnezeule, nu ştiu ce să fac!
– Te rog, ajută-mă.
Clare se înduplecă în cele din urmă; dădu aprobator din cap:
– Dar nu ţi-e frică, Johanna?
– Ba da, dar frica nu mă copleşeşte. Ştiu că planul meu e foarte bun. Gabriel mă va găsi.
Clare izbucni în lacrimi.
– Aş fi vrut să am şi eu un bărbat ca Gabriel pe care să-l iubesc şi în care să am încredere, zise ea încercând să zâmbească pentru a-şi ascunde frica.
– Oh, Clare, dar ai deja un astfel de bărbat. Nicholas e la fel de bun şi de tandru ca soţul meu.
– Dumnezeule, am uitat că sunt măritată, zâmbi Clare. Hai, vino. Trebuie să ieşi de aici până nu-mi piere curajul.
Se îndreptară amândouă către grajduri şi douăzeci de minute mai târziu, după nenumărate vicleşuguri la care trebui să apeleze, Johanna se strecură afară din castel, călărind în jos pe dealuri.
Se întorcea din nou în iad. Şi totuşi, când în zări pe Raulf călărind spre ea, nu-şi simţi inima încetând să mai bată şi nici nu se cutremură de frică. Nu mai era terorizată acum; era hotărâtă. Avea un plan bun în minte. Şi îl avea pe Gabriel.