Johanna lăsă să-i scape un oftat. Clare stătea cu privirea plecată şi-şi ţinea mâinile încrucişate în poală. Însă auzind întrebarea laird-ului, îşi ridică fruntea şi adunându-şi toate puterile, zise:
– Nu există nici un nume, laird MacBain.
Gabriel nu se aşteptase la răspunsul ăsta. Se rezemă de spătarul scaunului, ţintuind-o îndelung cu privirea pe Clare. Apoi se întoarse din nou către soţia lui, care întări afirmaţia, clătinând din cap:
– Într-adevăr, nu există.
Johanna înfruntă privirea soţui ei, apoi se întoarse către Clare, prinzând-o de mână.
– Pregăteşte-e, îi şopti.
– Pentru ce, my lady?
– Pentru mârâieli.
Gabriel însă nu luă în seamă spusele ei. Încă nu-şi revenise după răspunsul primit. I se părea incredibil şi nu izbutea să înţeleagă de ce îşi primejduise femeia aceea viaţa pentru o minciună. Clătină din cap.
– Este o veste minunată, Gabriel.
Dar soţul ei se înroşise de mânie şi asta îi spunea că nu consideră deloc vestea ca fiind minunată. Clare strângea înspăimântată mâna Johannei, care se grăbi s-o liniştească.
– N-are de ce să-ţi fie teamă. Soţul meu nu-ţi va face nimic. A fost însă o surpriză mare pentru el, dar o să-i treacă repede.
– Îmi spune şi mie cineva ce naiba se întâmplă? întrebă Nicholas.
– Nu! strigară Gabriel, Johanna şi Clare în acelaşi timp.
Johanna îşi dădu prima seama cât de nepoliticoşi erau faţă de fratele ei.
– Gabriel, putem discuta asta mai târziu, zise ea. Te rog, adăugă văzând că soţul ei nu voia să cedeze.
În cele din urmă, Gabriel dădu aprobator din cap.
– Vreau să avem o discuţie plăcută la masă, zise Johanna. Nu-i aşa, Clare?
– Da, îi răspunse Clare, dând drumul mâinii Johannei şi îndreptându-şi umerii. I-ai dat vestea bună fratelui tău?
– Soţul meu i-a spus.
– Nu, nu i-am spus, răspunse Gabriel.
Părea încă iritat, dar pe Johanna n-o supără tonul lui.
– De ce nu i-ai spus?
– M-am gândit că ai vrea să-i spui tu.
Johanna zâmbi. Discuţia lor stârnise desigur curiozitatea lui Nicholas.
– Ce veste?
– Vreau să-i spui tu, insistă Johanna.
– Ce să-mi spună? întrebă Nicholas.
– Fratele tău e un om foarte nerăbdător, zise Clare. De fapt toţi englezii sânt aşa, nu?
– Nu, nu sunt, îi răspunse aspru Nicholas. Johanna, despre ce veste e vorba?
Clare tresări auzind tonul aspru al lui Nicholas. Îşi îndreptă încă şi mai mult umerii şi-l privi încruntată pe omul acela, despre care era convinsă acum că era un necioplit.
– Nu e stearpă, îl vesti Gabriel pe Nicholas zâmbind.
Toţi soldaţii dădură aprobator din cap.
– Aşa e, nu e stearpă, zise şi Keith.
Şi din nou soldaţii făcură un gest aprobator.
Calum şi Leila intrară în acel moment în sală, ţinându-se de mână. Leila îi dădu imediat drumul când ajunseră la trepte şi Johanna zâmbi văzându-i atât de fericiţi. Îşi întoarse apoi din nou privirea către fratele său, care tot nu părea să înţeleagă.
– Voi avea un copil, Nicholas.
– Cum e posibil aşa ceva?
Întrebarea lui o făcu să roşească şi Gabriel izbucni în râs văzând cât e de stânjenită. Era încă hotărâtă să-i arate cât e de supărat pe ea, pentru că nu-i spuse adevărul despre Clare, dar n-avea de gând să ridice glasul la ea, având în vedere situţia ei delicată.
– E măritată cu un highlander, zise Gabriel ca răspuns la întrebarea ridicolă a lui Nicholas. Uite aşa s-a întâmplat.
Nicholas izbucni în râs. Îl lovi uşor pe Gabriel pe umăr, felicitându-l, apoi se întoarse către sora lui.
– E o veste minunată, îi spuse emoţionat. Mama va fi foarte fericită.
Johannei îi dădu lacrimile şi îşi duse batista la ochi.
– Da, mama va fi foarte fericită. Să nu uiţi să-i da vestea, când te întorci în Anglia, Nicholas. Probabil că va vrea deja să înceapă să-i coasă hăinuţe copilului.
– Acum înţelegi de ce nu vreau s-o tulburi pe soţia mea cu veşti proaste? întrebă Gabriel.
– Înţeleg, răspunse Nicholas.
Chiar n-aveau deloc de gând să-i spună despre Raulf, nu mai încăpea îndoială. Amândoi voiau s-o ocrotească de griji. Totuşi trebuiau să-i spună până la urmă şi se întrebă câtă vreme vor mai putea să păstreze secretul. Desigur că erau bine intenţionaţi, dar ea nu voia să fie tratată ca un copil. Şi apoi, trebuiau să discute cu toţii problema. Întocmise un plan foarte bun pentru a-l împiedica pe Raulf să le facă necazuri şi voia să-i vorbească lui Gabriel despre el.
Soţul ei părea foarte preocupat; şi Nicholas părea adâncit în gânduri. Amândoi priveau încruntaţi şi abia dacă se atinseseră de mâncare. Însă ea nu voia să discute subiectul ce-i preocupa pe amândoi până ce nu se termina cina. De aceea se hotărî să vorbească despre lucruri obişnuite.
– Ai văzut că zidul e aproape terminat, Nicholas? Oamenii au muncit foarte mult de la ultima ta vizită aici.
Nicholas dădu aprobator din cap.
– Keith ţi-am spus cât de bine îţi stă cu pledul MacBain? întrebă ea.
– Da, my lady, de cel puţin zece ori, zâmbi soldatul.
– Mie mi-a spus că umerii mei par mai laţi şi mai puternici în pledul MacBain, se amestecă şi Michael.
– Iar mie mi-a spus că arăt mai înalt, strigă Lindsay.
– Şi fiecare din complimente e întemeiat, spuse Johanna. Toţi arătaţi mai bine în pledul MacBain.
Soldaţii izbucniră în râs.
– Am acceptat deja culorile laird-ului, doamnă. Nu mai aveţi de ce să vă faceţi griji.
– Dar nu-mi fac griji deloc, se apără ea.
– Atunci de ce ne faceţi dintr-o dată complimente? o întrebă Keith.
Johanna ridică din umeri şi toţi izbucniră în râs. Schimbă în mod intenţionat subiectul, începând să vorbească despre ceva mai puţin stânjenitor.
Soldaţii îl ignoraseră până atunci cu totul pe Nicholas; dar după ce unul pomeni de întâmplarea cu lupii, începură să strige toţi în acelaşi timp, dornici să-i povestească despre viclenia stăpânei lor.
Johanna încercă să le spună că nu era cazul să-i spună fratelui ei întâmplarea aceea, dar ei îi ignorară protestele. Râdeau şi strigau unii la alţii şi în mijlocul acelui haos Johanna îl simţi pe Gabriel luând-o de mână.
– Johanna, ştii că am să te apăr, indifernt ce s-ar întâmpla, nu-i aşa? o întrebă, aplecându-se către ea.
– Ştiu, îi şopti Johanna, sărutându-l.
Nicholas dădu din cap mulţumit, văzând momentul de tandreţe. Da, făcuse un lucru bun insistând ca sora lui să se mărite cu laird-ul.
Calum îl întrebă ceva pe Gabriel şi Johanna se întoarse către Clare întrebând-o în şoaptă.
– Te simţi bine?
– Da, my lady, îi răspunse Clare.
Dar Johanna nu era convinsă. Clare nici nu se atinsese de mâncare şi fusese neobişnuit de tăcută în timpul mesei. Se gândi că probabil Nicholas era motivul purtării ei timide. Din cine ştie ce cauză, cei doi păreau să nu se poată suferi. Dacă nu era bolnavă, atunci numai Nicholas putea fi motivul purtării ei ciudate. Se priveau amândoi pe ascuns şi fiecare se încrunta, când îi prindea privirea celuilalt aţintită asupra lui.
Purtarea lor era ciudată şi-i dădea de gândit Johannei, care începuse să ţină mult la Clare şi ar fi vrut ca noii ei prietene să-i placă familia ei. Oamenii îi cerură permisiunea să se ridice de la masă şi Johanna uită deocamdată lucrurile ce o frământau.
– Unde este părintele MacKechnie? întrebă ea.
Keith se ridică în picioare înainte de a-i răspunde:
– Auggie l-a rugat să se ducă să-i guste băutura pe care tocmai a făcut-o.
– Dacă-l întâlneşti, spune-i, te rog, că aş dori să-i vorbesc.
– Despre ce să-i vorbeşti? o întrebă Gabriel.
– Despre o problemă importantă.
– Îmi vei spune şi mie problema ta importantă, îi porunci el.
– Desigur. Dar vreau să aud şi părerea părintelui MacKechnie.
Se întoarse către Clare înainte ca soţul ei să apuce să-i mai pună întrebări.
– Ce părere ai despre fratele meu? E un bărbat chipeş, nu-i aşa?
– Chipeş? My lady, e englez, şopti Clare.
Johanna izbucni în râs.
– Lui Clare se pare că nu-i plac englezii, Nicholas.
– E o neghiobie să nu-ţi placă o întreagă naţie, zise el.
– Nu sânt deloc neghioabă, se apără Clare. Dacă fratele tău n-ar fi englez, aş spune că e un bărbat chipeş.
Era tot ce avea de gând să accepte. Lui Nicholas nu părea să-i pese de părerea ei. Johanna însă nu se lăsă păcălită de purtarea indiferentă a fratelui ei. Era limpede pentru ea că-l interesează mult Clare MacKay şi că încerca prea mult să se apere. Johanna tresări dându-şi seama de toate astea şi Gabriel, care observă expresia surprinsă de pe chipul ei, o întrebă ce naiba păţise.
Johanna îl mângâie pe mână, spunându-i că nu-i pasă de tonul lui aspru. Ocoli intenţionat răspunsul la întrebare.
– Nicholas?
– Da, Johanna?
– Când ai de gând să te însori?
Întrebarea îl luă pe nepregătite. Nicholas izbucni în râs.
– Încerc să amân pe cât de mult posibil, recunoscu el.
– De ce?
– Pentru că am probleme mai importante pe cap.
– Dar ai pe cineva anume în minte?
– Nu, nu m-am gândit la nimeni, clătină din cap Nicholas. Când mă voi simţi pregătit, o să mă însor. Şi-acum să isprăvim cu discuţia asta.
Dar Johanna nu epuizase încă subiectul.
– Şi alegerea ta ar depinde mult de o zestre?
– Nu, îi răspunse Nicholas, oftând exasperat. Nu am nevoie de o zestre mare.
Johanna zâmbi, întorcându-se către Clare:
– Nu vrea o zestre mare, repetă ea.
Clare se încruntă nedumerită, apoi dându-şi seama ce voia să spună Johanna, o privi surprinsă, clătinând cu putere din cap:
– Doar nu crezi că m-aş marită cu un englez? şopti ea.
Johanna încercă s-o liniştească:
– Nu ţi-am cerut aşa ceva.
Era desigur o minciună, dar o spunea cu bune intenţii şi de aceea nu considera că face un păcat. Şi apoi, îşi atinsese scopul, căci nu voise decât să sădească ideea aceea în mintea lui Clare.
– Tata ar muri.
– Şi-ar reveni el.
– Cum să-şi revină, dacă moare? întrebă Gabriel.
Johanna nu-l luă în seamă.
– Nimeni n-o să te silească să faci ce nu vrei, îi suse lui Clare.
Apoi se întoarse către soţul ei.
– Nu-i aşa, Gabriel?
– Ce anume, Johanna? Habar n-am despre ce vorbeşti.
Pe ea însă n-o deranja iritarea din vocea lui.
– Când vine tatăl lui Clare?
– Mâine sau poimâne.
Nicholas o privea atent pe Clare, căci expresia de pe chipul ei îl intrigă foarte tare. Când auzise că tatăl ei va veni în vizită, ochii i se împăienjeniseră de lacrimi şi să-l ia naiba dacă nu i se părea speriată. Nu-şi înţelegea însă propria reacţie. De-abia o cunoscuse pe femeie şi se hotărâse deja că n-o place prea mult şi totuşi, simţea nevoia să încerce s-o ajute.
– Nu vrei să-ţi vezi tatăl? o întrebă.
– Ba sigur că vreau să-l văd, îi răspunse Clare.
– Clare nu e gata să plece acasă mâine sau poimâine, îi spuse Johanna soţului ei. Nu şi-a revenit complet.
– Johanna, începu Gabriel pe un ton prevenitor.
– Mie mi se pare sănătoasă, remarcă Nicholas, întrebându-se despre ce dracului vorbeau. Ai fost cumva bolnavă? o întrebă pe Clare.
Clare clătină din cap, dar Johanna făcu semn aprobator, aşa că Nicholas era pe de-a-ntregul exasperat.
– Clare a fost foarte bolnavă, zise Johanna. Şi are nevoie de timp pentru a-şi recăpăta puterile.
– Ah, deci de asta i-aţi tăiat părul aşa de scurt. A avut febră, nu-i aşa?
– N-a avut febră. Gabriel, insist să-i spui laird-ului MacKay că fiica lui nu poate face încă această călătorie.
– Nu cred că am să-l pot amâna, îi răspunse Gabriel. Apoi se întoarse către Nicholas. Ce păcat că nu eşti tu tatăl copilului. Asta ar fi rezolvat toate problemele.
Nicholas deschise gura pentru a vorbi, dar era prea uluit pentru a putea spune ceva.
– Tot nu-mi vine să cred că te-ai putut gândi că fratele meu s-ar putea purta atât de josnic.
– Era logic, pe toţi dracii, se împotrivi Gabriel.
– Şi cum crezi că asta ar fi rezolvat problema? vru să ştie Johanna.
– E aici, nu? Şi preotul i-ar fi căsătorit imediat. Doar m-ai auzit promiţându-i laird-ului că va fi o căsătorie.
– Dar nu pot să mă mărit cu el.
Din moment ce Clare îl privi când rostise cuvintele acelea atât de hotărâte, Nicholas presupuse că vorbeau despre căsătoria cu el.
– Ai dreptate că nu te poţi căsători cu mine, îi spuse tăios. Mi-aş permite să-ţi amintesc că nici măcar nu ţi-am cerut asta.
Clare sări ca arsă în picioare.
– Vă rog să mă scuzaţi. Simt deodată nevoia să ies la aer.
Gabriel dădu aprobator din cap şi Clare ieşi imediat. Nicholas o urmări cu privirea până ce părăsi sala, apoi se întoarse către sora lui care-l privea încruntată.
– Îmi spune şi mie cineva ce naiba se întâmplă?
– Ai supărat-o pe Clare, Nicholas. Mai bine te-ai duce după ea să-i ceri scuze.
– Cu ce am supărat-o?
– Ai refuzat să te însori cu ea, îi explică Johanna. Nu-i aşa, Gabriel, că a refuzat?
Soţul ei amuza copios văzând expresia încurcată a lui Nicholas.
– Da, aşa e, zise aprobator, doar pentru a-şi mai stârni puţin cumnatul.
– Explicaţi-mi şi mie, le ceru Nicholas.
– N-ar fi cinstit să vorbim despre problemele lui Clare, îi răspunse Johanna. Îţi va spune ea totul când va fi pregătită pentru asta. Nicholas, de ce-ai venit aici?
Schimbarea bruscă a subiectului îl luă prin surprindere şi nu izbuti să găsească repede un răspuns potrivit. Se întoarse către Gabriel, cerându-i ajutor din priviri.
Părintele MacKechnie îi salvă însă fără voia lui.
– Keith mi-a spus că vrei să-mi vorbeşti, my lady, zise el intrând grăbit în sală. Se poate acum sau vrei să vin mai târziu.
Gabriel şi Nicholas se agăţară de ocazie pentru a abate atenţia Johannei.
– Vino să stai cu noi părinte, zise Gabriel.
– Îmi pare bine să te revăd, strigă şi Nicholas în acelaşi timp.
Dacă preotul era puţin surprins de purtarea entuziasmată a celor doi luptători, nu lăsă să se vadă.
– Am auzit că te-ai întors, Nicholas. Ai venit să-ţi vezi sora? Să ştii că e foarte fericită, adăugă părintele întărind cu un semn din cap.
– De asta ai făcut atâta drum? îl întrebă Johanna.
Era un păcat, dar trebuia să recunoască faptul că-i plăcea să-şi vadă fratele atât de stânjenit. Ştia că-i era greu s-o mintă şi vedea asta şi pe chipul lui. Sprâncenele lui încruntate era o dovadă grăitoare, având în vedere că-i pusese doar o întrebare nevinovată.
Gabriel veni în ajutorul cumnatului său.
– Ai luat cina, părinte? Johanna unde-ţi sunt manierele? Porunceşte servitoarelor să aducă ceva de mâncare omului.
– Am mâncat deja, zise părintele.
Se aşeză refuzând oferta Johannei de a bea ceva şi începu să le vorbească despre băutura lui Auggie.
– E într-adevăr grozavă. Te duce de la prima înghiţitură.
Johanna izbucni în râs auzindu-l.
– Te încălzeşte în nopţile lungi..., preotul însă se opri înainte de a pomeni de nopţile lungi şi reci de iarnă din Highlands şi schimbă vorba. Dacă mai rămâne ceva din ea.
– Despre ce nopţi vorbeai? îl întrebă Johanna.
– Despre nopţile lungi şi calde de iarnă, bolborosi preotul, aruncându-i o privire grăitoare lui Nicholas.
Încă îi mai reproşa englezului minciuna pe care i-o spusese surorii lui despre vremea călduroasă din Highlands.
Nicholas era surprins să vadă că nu-i spuseseră încă adevărul Johannei. Aproape că izbucni în râs, dar se stăpâni la timp.
– Nicholas, ştii că de când am venit aici, vremea s-a dovedit a fi foarte imprevizibilă? Câteodată e chiar frig.
– Ei, nu, Johanna, nu e niciodată frig, se împotrivi Gabriel.
– Johanna... începu Nicholas.
– Îmi spui odată de ce-ai venit? E limpede că s-a ivit o problemă, căci altfel ai fi aşteptat-o şi pe mama, Nicholas.
– De ce-ai venit, fiule? vru să ştie şi preotul.
Nicholas era înghesuit din toate părţile să dea un răspuns.
– Din cauza vremii, zise el după câteva clipe de gândire. N-am mai putut rezista, Johanna şi am venit să-ţi spun adevărul.
Johanna izbucni în râs şi Nicholas îşi dădu seama că nu credea o iotă din ce-i spusese. Însă odată minciuna începută, n-avea de gând să mai dea înapoi.
– Te-am minţit. Uite, asta am venit să-ţi spun.
– Vrei să-mi spui că m-ai înşelat în privinţa vremii?
Râsul ei era contagios şi Nicholas zâmbi sigur pe sine. Deodată, îi trecu prin minte că sora lui ştiuse totul de la început.
– Ai ştiut... tot timpul nu-i aşa?o întrebă, nevenindu-i să creadă.
Johanna dădu aprobator din cap.
– Port un pled de lână, Nicholas. Fireşte că am ştiut.
– Atunci de fiecare dată când unul din noi minţea în legătură cu vremea neobişnuit de rece, tu ştiai adevărul, fetiţo? o întrebă şi preotul uluit.
– A fost foarte drăguţ din partea dumitale să susţii minciuna fratelui meu, părinte, căci te gândeai numai la fericirea mea.
– Ai un simţ al umorului cam sucit, îi zise Gabriel.
– Zii mai bine încovoiat ca un scut lăsat afară în ploaie prea mult, îl completă Nicholas.
Râsul ei le spunea că nu o supăraseră deloc jignirile lor.
Apoi Johanna căscă şi îşi ceru scuze imediat. Gabriel îi ceru să se ducă la culcare.
– Mai întâi aş dori să vorbesc cu voi, zise ea. Apoi, mă voi duce la culcare.
– Ce vrei să ne spui? o întrebă Nicholas.
– O să te ajut, dacă-am să pot, îi promise preotul.
– Am o problemă, începu ea.
– Spune-ne despre ce e vorba, copilă, insistă părintele MacKechnie.
– Se pare că am doi soţi, spuse ea privindu-l pe Gabriel.
Ne apropiem cu pași repezi de finalul povești.
Mai sunt doar șapte capitole.
Până atunci vă doresc "Lectură plăcută!"