Gabriel părăsi castelul în dimineaţa următoare. Fusese evaziv în în privinţa călătorie sale şi Johanna devenise imediat suspicioasă, cerându-i să-i spună dacă se ducea din nou să fure. Asta îl supără, fireşte, şi începură să se certe.
– Ţi-am dat cuvântul că n-am să mai fur. Să nu mă mai insulţi niciodată cu asemenea acuzaţii, femeie.
– Dar sunt îngrijorată pentru tine. Aş fi foarte nefericită, dacă ţi s-ar întâmpla ceva, când... vânezi.
– Poftim, încă o insultă, zise Gabriel cu voce mai domoală acum. Atât de puţină încredere ai în mine? Eu şi oamenii mei ne furişăm atât de uşor când furăm, încât nimeni nu ne aude. Intrăm şi ieşim din hambare înainte chiar ca aminalele lor să ne simtă mirosul.
Johanna nu era însă prea impresionată de laudele soţului ei.
– Să ştii ca am deplină încredere în tine, îi spuse puţin enervată. Dar eram numai curioasă să ştiu unde te duci. Atât te-am întrebat, iar dacă nu vrei să-mi spui, atunci nu-mi spune.
Nu-i spuse. Când Johanna auzi însă şi că va fi plecat cel puţin două săptămâni, poate chiar trei, deveni şi mai curioasă.
Dar nu mai încercă să-l descoase, deşi cu siguranţă nu din cauză că se considera nedemnă de asemenea tactici. Însă Gabriel pur şi simplu nu-i dădu timp. Îi spusese că pleacă, se certă cu ea câteva minute, apoi o sărută şi ieşi din cameră.
Adevărul e că nu-i spusese unde se duce doar pentru că nu voia ca soţia lui să-şi facă griji. Plecă împreună cu un grup numeros de soldaţi să se alăture laird-ului MacKay în lupta împotriva clanului MacInnes. Iar după ce termina cu ticăloşii aceia, voia să facă o vizită laird-ului Gillevrey, căci sosise un alt sol din partea baronului Goode, care cerea din nou o audienţă la Johanna. Se părea că englezul nu înţelegea ce înseamnă cuvântul „nu", iar Ga-briel voia să-l facă o dată să înţeleagă că trebuie să renunţe. Voia să-i arate ce s-ar întâmpla dacă va mai îndrăzni s-o deranjeze pe Johanna. Se ruga numai ca baronul să nu fi trimis un vasal în locul său.
Între timp, soţia lui era ocupată cu Alex, Clare MacKay şi cu celelalte treburi gospodăreşti. Glynis aranjase puţin părul lui Clare şi, după încă două săptămâni petrecute în cameră, femeia începuse să se simtă destul de bine pentru a coborî să ia cina cu Johanna în sală.
Pe zi ce trecea, Clare se făcea tot mai drăguţă şi după ce-i trecuse vânătăile şi trăsăturile nu-i mai erau desfigurate, se putu vedea că era de fapt o femeie extraordinar de frumoasă. Avea şi un minunat simţ al umorului şi pronunţa cuvintele în galeză atât de melodios, încât Johanna încercă chiar s-o imite, spre marele amuzament al lui Clare.
Johanna încercă să-şi concentreze toată atenţia asupra pregătirilor pentru vizita mamei ei. Era nerăbdătoare s-o vadă, dar spera în acelaşi timp că nu va sosi mai devreme de două, trei luni. Astfel, cu puţin efort, o putea convinge să rămână până după naşterea copilului.
Mijlocul începuse să i se rotunjească, dar nu se cunoştea încă sarcina. Dormea însă foarte mult; îl lua pe Alex şi dormeau împreună câteva ore după-amiaza, iar seara se culcau devreme. Devenise aproape un ritual să-l culce pe băieţel. Mai întâi îl punea să se spele pe mâini şi pe dinţi, apoi înghenunchiau împreună la căpătul patului şi începură amândoi să se roage.
Pe Johanna o cuprindea de obicei somnul înainte să-şi termine rugăciunea. Alex, vrând să mai întârzie la culcare, îi pomenea pe toţi cei pe care-i cunoştea în rugăciune. Gabriel era, desigur, întotdeauna primul pe listă. Se rugau mai întâi pentru el, apoi pentru rudele lor; după ce îi pomeneau pe toţi cunoscuţii, Johanna îşi începea rugăciune pentru Arthur, nepotul regelui John. Alex voise să ştie de ce se rugau pentru el şi Johanna îi spuse că Arthur ar fi trebuit să fie rege şi, cum dreptul acesta îi fusese luat, se rugau ca el să fie răsplătit în Cer.
Gabriel se întorse acasă la câteva minute după ce Johanna urcase cu Alex, dar când intră în dormitor, după ce ascultase raportul lui Keith şi mâncase, soţia şi fiul lui dormeau de mult.
Era înăbuşitor înăuntru. Era toamnă şi soţia lui nu putea suporta vântul rece din Highlands. Ferestrele erau acoperite cu blănuri groase şi Johanna era ascunsă sub un maldăr de pleduri. Văzând că fiul lui nu dormea pe saltea, Gabriel îşi dădu seama că trebuie să fie ascuns pe undeva sub pături.
Îl găsi la capătul patului şi-l duse în braţe pe saltea. Probabil că fusese o zi foarte obositoare pentru Alex, căci micuţul nici nu deschise ochii.
Gabriel se pregăti de culcare fără a face vreun zgomot. Se dezbrăcă, se spălă, apoi începu să dea păturile la o parte încercând să-şi găsească soţia.
Johanna dormea în mijlocul patului şi Gabriel se întinse lângă ea, cuprinzând-o tandru în braţe. O dorea mult în seara aceea. De fapt o dorea tot timpul. Nu trecuse nici o oră câtă vreme fusese plecat fără să se gândească la ea. Era ruşinos, trebuia să recunoască, căci se purta ca un soţ bolnav de dragoste care-şi doreşte să stea acasă numai lângă soţia lui. Liniştea vieţii de familie îi spulberase toată plăcerea războiului.
Johanna purta o cămaşă de noapte lungă şi albă, pe care Gabriel nu putea s-o sufere. Voia să-i simtă trupul neted lipindu-se de al lui. Îşi strecură mâna pe sub cămaşă, ridicându-i-o peste pulpe şi începu s-o mângâie, sărutând-o pe gât.
Johanna nu se grăbi să se trezească, dar pe el nu-l deranjă deloc asta. Când în cele din urmă îşi dădu seama unde era şi ce voia soţul ei să facă, îi răspunse foarte entuziasmată.
Se dovedi a fi foarte greu s-o împiedice să scoată gemetele excitante care lui îi plăceau foarte mult, dar nu voia să-l trezească pe Alex, aşa că îi opri strigătele de plăcere închizându-i gura cu sărutări lungi şi fierbinţi.
Trupul Johannei se încordă în orgasm şi ea gemu încetişor, dar Gabriel, găsindu-şi satisfacţia, nu se putu controla să nu scoată un ţipăt.
– Tata?
Johanna deveni rigidă în braţele soţului ei; îşi duse mâna la gură ca să nu izbucnească în râs.
– Nu s-a întâmplat nimic, Alex. Culcă-te la loc.
– Noapte bună, tata.
– Noapte bună, fiule.
Gabriel îşi lăsa capul pe umărul ei.
– Bun venit acasă, îi şopti Johanna la ureche.
Zâmbi auzindu-i mormăitul neinteligibil şi adormi ţinându-l strâns în braţe. Gabriel adormi şi el dorindu-şi să mai aibă putere să facă încă o dată dragoste cu ea. Fusese o primire pe de-a-ntregul mulţumitoare.
Nicholas sosi în după-amiaza următoare. Gabriel îl privea de pe scările castelului, aşteptându-l să descalece.
– Îl veţi ucide de data asta? îl întrebă Calum, care stătea lângă el, văzându-i expresia de nemulţumire pe faţă.
Gabriel clătină din cap.
– Nu pot, răspunse puţin supărat. Soţia mea ar fi foarte nefericită, dar jur că ăsta e singurul motiv care-l mai ţine în viaţă.
Calum îşi ascunse zâmbetul. Ştia că supărarea stăpânului său era prefăcută.
– S-a-ntâmplat ceva, laird. Englezul nu mai are zâmbetul acela tâmpit pe faţă.
Nicholas venise singur. Sări din şa înainte ca armăsarul să se oprească şi se îndreptă grăbită spre MacBain. Calul era tot numai spume, ceea ce dovedea că fusese gonit foarte tare.
Era într-adevăr limpede că se întâmplase ceva. Nicholas nu era omul care să-şi gonească armăsarul în halul acela fără vreun motiv serios.
– Aveţi grijă de cal, porunci Gabriel.
Apoi coborî treptele să-şi întâmpine cumnatul. Nici unul dintre ei nu se pricepea la politeţuri. Nicholas vorbi primul:
– E de rău, MacBain.
Gabriel nu-l întrebă nimic. Aşteptă ca Nicholas să continue.
– Unde-i Johanna?
– Sus. Îl pregăteşte pe Alex de culcare.
– Mi-ar prinde bine ceva de băut.
Gabriel încercă să-şi stăpânească nerăbdarea. Îl urmă pe Nicholas înăuntru, îi spuse lui Megan care aranja masa pentru cină să plece, astfel încât el şi Nicholas să poata vorbi în linişte, apoi aşteptă lângă uşă bucătăriei, până ce cumnatul său îşi turnă ceva de băut.
– Aşază-te undeva ca să nu cazi, când o să-ţi spun vestea, îi zise Nicholas. Johanna e într-o încurcătură foarte mare.
Johanna tocmai coborâse scările, când auzi vocea fratelui ei. Dar nu-şi ridică poalele fustei să alerge către Nicholas, ci se opri brusc, căci vocea lui mânioasă şi cuvintele îngrijorate o îndemnară să aştepte să audă despre ce încurcătură vorbeau.
Ştia că nu se cade să tragă cu urechea, dar îngrijorarea şi curiozitatea învinseseră bunele maniere; ştia de asemenea că dacă i-ar fi întrerupt, probabil că bărbaţii ar fi schimbat subiectul. Amândoi se gândeau numai cum s-o protejeze cât mai bine. Da, cu siguranţă că ar schimba subiectul şi ar trebui să-i bată la cap mult timp până să obţină de la ei un răspuns ca lumea. Apoi îşi auzi numele şi înţelese că se afla într-o încurcătură. Se trase înapoi de la uşă şi aşteptă ca fratele ei să vorbească din nou.
– Zii odată ce s-a întâmplat, Nicholas, îl auzi pe Gabriel spunând.
Johanna îşi aprobă soţul în gând, simţindu-se la fel de nerăbdătoare ca şi el.
– Raulf s-a întors din morţi şi acum îşi vrea soţia înapoi.
Johanna nu mai auzi răspunsul soţului ei. Era prea uluită; se simţea de parcă tocmai ar fi primit o lovitură puternică. Un ţipăt de groază i se opri în gât. Făcu câţiva paşi înapoi lipindu-se de balustradă şi clătină din cap, nevenindu-i să creadă. Nu putea fi adevărat. Raulf căzuse de pe stâncă. Exista chiar şi un martor care-l văzuse murind. Iar demonii nu se mai întorceau din iad?
Începu să fugă. Nu ştia încotro se va îndrepta. Voia doar să găsească un loc unde să fie singură până ce îşi va recăpăta stăpânirea de sine şi-şi va învinge teama.
Se îndreptă spre fundul coridorului şi abia când ajunse la uşa din spate îşi dădu seama ce făcea. Frica imediată ce-o cuprinsese fusese instinctivă. Ţinea de trecutul ei întunecat, când trăise numai cu teama-n sân. Dar nu se va lăsa copleşită din nou de acest sentiment.
Se aşeză pe bancă şi se rezemă de perete, încercând să se calmeze. După câteva minute, panica îi mai trecu şi, cu ea şi frica ce o cuprinsese. Era o femeie complet schimbată acum, îşi zise. Găsise în ea curaj şi putere şi nimeni, nici un demon, nu i le putea lua.
Îşi duse mâna la pântec într-un gest protector şi ochii i se umplură de lacrimi. Plângea însă de bucurie, nu de teamă, gândindu-se la minunea ce creştea în ea.
Spuse o rugăciune de mulţumire în gând pentru binecuvâtarea ce i se dăduse. Îi mulţumi lui Dumnezeu pentru Gabriel şi Alex şi pentru copilul ce dormea în ea. Îi mulţumi apoi pentru că-i dăduse un cămin unde putea fi în siguranţă, lipsită de griji şi unde învăţa să iubească. În cele din urmă, mulţumi lui Dumnezeu pentru că o făcuse puternică şi deşteaptă.
Se hotărî să-şi folosească isteţimea pentru a ieşi din încurcătură. Stătu pe bancă în întuneric mai bine de o oră, dar când în cele din urmă se ridică, avea deja un plan foarte limpede în minte. Era liniştită acum şi, ce era mai important, pe deplin stăpână pe ea.
Da, se schimbase mult. Zâmbi de complimentul pe care şi-l făcuse singură, apoi clătină din cap gândindu-se la comportarea ei prostească. Şi totuşi nu înnebunise. Credea cu adevărat că totul se va sfârşi cu bine. Într-o încleştare a minţii, Raulf n-avea nici o şansă în faţa ei, căci, după părerea ei, bărbaţii care-şi băteau soţiile nu puteau fi decât nişte neputincioşi, lipsiţi de puterea minţii şi copleşiţi de frică. Şi Raulf avea toate „calităţile" astea. Da, victoria va fi a ei dacă se ajungea la ameninţări şi învinuiri în faţa unui tribunal din Londra. Va şti să folosească tot ce ştia despre faptele lui ticăloase.
Dar dacă Raulf se hotăra să-şi folosească pumnii şi sabia pentru a învinge, atunci nu avea puterea fizică pentru a rezista atacului lui. Dar nu conta. Raulf nu putea strânge o armată şi apoi tot ea va ieşi victorioasă, căci îl avea pe Gabriel. El era învingătorul ei, protectorul ei, îngerul păzitor. Avea încredere plină în puterea lui de a-şi proteja familia. Raulf nu era un adversar pe potriva lui. Şi-apoi un demon e zdrobit cu uşurinţă de un arhanghel.
Lăsă să-i scape un oftat. Era gata să dea ochii cu soţul ei şi să-l lase s-o încurajeze. Îşi ridică poalele fustei şi alergă în sală, către Gabriel.
Nicholas o prinse şi o ridică în braţe, învârtind-o.
– Oh, Nicholas, ce bine-mi pare să te văd, strigă Johanna.
– Pune-o jos, fir-ar să fie, răcni Gabriel. Şi ia-ţi mâinile de pe ea. E într-o situaţie prea delicată ca s-o arunci în aer ca pe o minge.
Dar nici unul dintre ei nu-l ascultă. Johanna îl sărută, cuprinzându-l în braţe pe Nicholas, care în cele din urmă o lăsă jos, ţinând-o însă pe după umeri.
– Sora mea pare delicată, MacBain, dar cred că ai observat până acum cât e de puternică.
– Am observat că nu i-ai dat încă drumul, îi tăie vorba Gabriel. Johanna, vino aici. Trebuie să stai lângă soţul tău.
Părea foarte mânios, dar lucirea din ochii lui îi spunea că era mulţumit s-o vadă fericită. Johanna se gândi că poate în cele din urmă Gabriel va ajunge chiar să-l placă pe Nicholas, dar ştia că soţul ei ar muri mai degrabă decât să recunoască aşa ceva. Învăţase deja că bărbaţii se purtau foarte ciudat.
Se desprinse de fratele ei şi se duse lângă Gabriel. El o cuprinse imediat pe după umeri, ţinând-o strâns lipită de el.
– De ce n-ai adus-o şi pe mama cu tine, Nicholas? I-ar fi plăcut să călătorească cu tine, căci se gândea să ne facă o vizită, nu-i aşa Gabriel.
Gabriel dădu aprobator din cap:
– Da, Nicholas. De ce n-ai adus-o cu tine?
– Nu era încă gata să părăsească Anglia, răspunse Nicholas. Şi apoi, s-a ivit problema, Johanna...
– Mama ta ve veni luna viitoare, îl întrerupse Gabriel.
– Ce problemă s-a ivit? întrebă Johanna.
Amândoi o priviră îngrijoraţi şi Johanna crezu că nu ştiau cum să-i dea vestea cea proastă. Dar după încă alte câteva întrebări, îşi dădu seama că nici unul dintre ei n-avea intenţia de a-i spune despre Raulf.
Gabriel nu se putea desprinde de Johanna. Chiar şi după ce se aşezară la masă, o cuprindea adesea de mână.
Nicholas stătea lângă Gabriel în faţa surorii sale, iar Keith lângă el. După câteva minute coborî şi Clare la cină şi îşi ocupă locul lângă Johanna. Amândoi, Nicholas şi Gabriel se ridicară când intră ea. Johanna trebui să le facă un semn soldaţilor să se ridice şi ei.
Nicholas o privea atent pe femeia extraordinar de frumoasă care trecuse pe lângă el. Gabriel îşi privi atent cumnatul, aşteptând vreun semn de recunoaştere din partea lui.
– O cunoşti pe femeia asta, Nicholas? îl întrebă el.
Pe Nicholas însă îl deranjă tonul lui.
– De unde dracu' vrei s-o cunosc? N-am văzut-o în viaţa mea.
Johanna se grăbi să facă prezentarile; Clare făcu o reverenţă, însă, văzând chipul încruntat al lui Nicholas, nu zâmbi deloc.
Gabriel nu voia încă să admită că greşise. Credea că analizase bine problema şi găsise singura explicaţie posibilă. Pledul MacBain fusese văzut în împrejurimile castelului MacInnes şi Nicholas purtase culorile lui la întoarcerea lui în Anglia. Din moment ce englezul venise neînsoţit de soldaţii săi, atunci el trebuia să fie vinovatul pentru starea lui Clare MacKay.
– Vrei să spui că n-ai văzut-o niciodată pe Clare? îl întrebă el.
– Exact asta vreau să-ţi spun.
– La dracu!
– Gabriel, ce s-a întâmplat? îl întrebă Johanna. Clare, aşază-te lângă mine, te rog.
– Credeam că fratele tău e de vină pentru starea lui Clare.
– Cum de ţi-a venit în mine aşa ceva? strigă Johanna. N-ar fi părăsit-o...
– Era singura explicaţie logică, se apără Gabriel.
– Era o ticăloşie.
Nicholas încercă să înţeleagă despre ce vorbeau. Îşi dădu seama că Gabriel îl învinovăţea de ceva şi Johanna îi lua apărarea, dar nu putea pricepe ce se întâmplase.
– Şi de fapt pentru ce lucru mă crezi vinovat? îl întrebă pe Gabriel.
– Nicholas, problema asta nu te priveşte, îi spuse Johanna.
– Cum să nu-l privească? întrebă Gabriel. Dacă el e tatăl...
– Nu e, îi tăie vorba Johanna.
– Aha, zise Gabriel şi mai încruntat acum. Se aşeză, făcându-i semn lui Nicholas să se aşeze şi el, apoi se întoarse către soţia lui. Asta însemnă că ştii cine e tatăl, nu-i aşa, Johanna?
Ea dădu aprobator din cap. Intenţiona să-i explice totul soţului după ce rămâneau singuri.
– Avem musafiri, îi şopti, sperând că asta l-ar face să înţeleagă că nu voia să discute subiectul acela delicat.
Dar el nici nu voia să audă de aşa ceva.
– Spune-mi numele soldatului, îi porunci.
Nicholas încercă să înţeleagă despre ce vorbeau. Îşi dădu seama că Gabriel îl învinovăţea de ceva şi Johanna îi lua apărarea, dar nu putea pricepe ce se întâmplase.
– Şi de fapt pentru ce lucru mă crezi vinovat? îl întrebă pe Gabriel.
– Nicholas, problema asta nu te priveşte, îi spuse Johanna.
– Cum să nu-l privească? întrebă Gabriel. Dacă el e tatăl...
– Nu e, îi tăie vorba Johanna.
– Aha, zise Gabriel şi mai încruntat acum. Se aşeză, făcându-i semn lui Nicholas să se aşeze şi el, apoi se întoarse către soţia lui. Asta însemnă că ştii cine e tatăl, nu-i aşa, Johanna?
Ea dădu aprobator din cap. Intenţiona să-i explice totul soţului după ce rămâneau singuri.
– Avem musafiri, îi şopti, sperând că asta l-ar face să înţeleagă că nu voia să discute subiectul acela delicat.
Dar el nici nu voia să audă de aşa ceva.
– Spune-mi numele soldatului, îi porunci.