Primul care intră în cameră fu Gabriel şi pe faţa lui se citi un sentiment de dezaprobare când îşi văzu soţia în încăpere. Îi făcu un semn dojenitor din cap, dar Johanna se prefăcu că nu observă nimic.
Părintele MacKechnie îl pofti pe laird-ul MacKay în cameră, apoi o salută din cap pe Johanna înainte de a se întoarce către Clare.
– Arăţi un pic mai bine astăzi.
Laird-ul MacKay se apropie de preot pentru a-şi vedea mai bine fiica.
– Dumnezeule!
Chipul învineţit al fiicei lui îl făcu să pălească. Johanna era hotărâtă să nu-l placă pe omul acesta, care refuzase să asculte rugăminţile fiicei lui şi o silise să se întoarcă la clanul MacInnes, dar reacţia lui o făcu să-şi schimb părerea despre el. Poate că nu-şi dăduse seama de situaţia îngrozitoare în care o împinsese pe Clare.
Dar, nu, îşi zise. Nu era cazul să-i acorde şansa de a se îndoi de motivele purtării lui. Nu-i păsa dacă fusese numai neîngăduitor sau dacă era într-adevăr un om crud. Clare MacKay se aflase la un pas de moarte şi tatăl ei era la fel de vinovat ca şi Rober MacInnes.
N-avea o statură prea plăcută. Era de înălţime medie şi Gabriel îl domina pur şi simplu, iar şuviţele cărunte din părul lui şaten îi spuneau că trebuie să fi avut cel puţin de două ori vârsta soţului ei. Avea riduri adânci în jurul ochilor şi al gurii şi un nas mare, ca de vultur. Clare moştenise ochii căprui ai tatălui ei, dar din fericire nu şi nasul acela proeminent.
Gabriel se duse alături de soţia lui, în faţa ferestrei. Blana fusese dată la o parte şi Johanna simţea o briză uşoară mângâindu-i spatele.
– Bună ziua, părinte.
Laird-ul MacKay îşi reveni în sfârşit din surpriză. Se duce lângă pat şi luă mâna fiicei lui în mâna sa.
– Clare, ce ţi-au făcut?
Vocea îi răsună plină de blândeţe, dar întrebarea i se păru Johannei nelalocul ei. Se înfurie cumplit şi făcu câţiva paşi, aşezându-se între Clare şi tatăl ei. Laird-ul dădu drumul mâinii fiicei lui şi se dădu un pas înapoi. Prinse privirea furioasă din ochii Johannei şi se îndepărtă şi mai mult de ea.
– Cum puteţi întreba asta? Chiar credeţi că s-a rănit singură?
Laird-ul o privi surprins. Mai făcu un pas înapoi să se îndepărteze de mânia Johannei, care se revărsa asupra lui ca un şuvoi de apă fierbinte.
– Nu, nu cred că s-a lovit singură.
– Robert MacInnes şi tatăl lui sunt vinovaţi pentru asta... şi dumneavoastră, laird MacKay. Da, sunteţi la fel de vinovat.
Tatăl lui Clare se întoarse către Gabriel.
– Cine e această femeie? strigă el.
– E soţia mea, îi răspunse aspru Gabriel, ducându-se alături de soţia lui. Să nu mai ridici vocea în faţa ei.
– Nu e de prin părţile noastre, mai zise laird-ul mai îmblânzit parcă.
– E englezoaică.
– Şi oare fiicele nobililor englezi le este îngăduit să vorbească nerespectuos celor mai în vârstă decât ele?
Gabriel se întoarse către Johanna, convins că soţia lui de-abia aştepta să-i răspundă laird-ului.
– Vă spune singură ce are de spus.
– Majoritatea nobililor englezi le îngăduie fiicelor lor să-şi spună părerea, zise ea ţintuindu-l în continuare pe MacKay. Cum să vă spun, taţii lor le iubesc şi le preţuiesc. Şi le protejază de asemenea, nu aşa cum fac unii conducători de clan, care pun alianţele cu alte familii mai presus de fericirea şi siguranţa fiicelor lor.
MacKay se înroşise la faţă şi Johanna înţelese că abia se mai putea stăpâni. Dar nu-i păsa.
– Vă iubiţi fiica?
– Desigur. Şi o preţuiesc mult.
– Şi vă daţi seama, sir, că fiica dumneavoastră a fost la un pas de moarte.
– Nu mi-am dat seama de asta, clătină din cap laird-ul.
Părintele MacKechnie îşi drese vocea pentru a-i anunţa că vrea să vorbească.
– Poate că ar trebui să vă explic cum a ajuns Clare la noi.
Aşteptă până ce laird-ul îi dădu încuviinţarea şi începu să povestească împrejurările în care ajunsese Clare la ei. Spuse că a fost adusă într-un sac, goală puşcă şi nu uită nici un amănunt al întâmplării, nici chiar faptul că Robert MacInnes scuipase trupul aproape lipsit de viaţă al lui Clare.
– Tocmai voia s-o lovească cu piciorul când o săgeată a doamnei Johanna l-a oprit.
Tatăl lui Clare stătea cu mâinile împreunate la spate, ascultând povestea înfiorătoare a preotului. Nici un muşchi nu se clintise pe faţa lui, dar ochii i se umplură de lacrimi.
– Clanul MacInnes va plăti pentru purtarea ticăloasă faţă de fiica mea, zise MacKay cu vocea tremurând de furie. Acum va fi război, nu alianţă, MacBain. Comandantul tău mi-a spus că şi tu ai gânduri de răzbunare. Care-ţi sunt motivele?
– Robert MacInnes a îndrăznit să tragă cuţitul şi l-ar fi aruncat înspre soţia mea, dacă nu l-aş fi oprit la timp.
Johanna nu ştia nimic de planurile soţului ei de a porni la război împotriva clanului MacInnes. O înspăimântă furia din vocea lui.
– Dar nu ţi-a atins soţia, spuse MacKay.
– Ce vrei să spui?
– Robert e al meu. E dreptul meu să-mi răzbun fiica.
Gabriel se văzu nevoit să accepte.
– Da, trebuie să ţin seama de asta.
Laird-ul MacKay dădu aprobator din cap, apoi se întoarse din nou către fiica lui. Johanna se interpuse între el şi bolnavă, dar laird-ul făcu un pas în lateral ca s-o vadă pe Clare.
– Am crezut că ai exagerat puţin când mi-ai povestit de Mac-Innes. Ştiam că nu vrei să te căsătoreşti cu Robert, dar am fost destul de prost să cred că te vei obişnui cu timpul alături de el. Nu m-am gândit niciodată că vei fi tratată cu atâta brutalitate. Fapta lor e de neiertat... ca şi fapta mea, fetiţo. Ar fi trebuit să te ascult. Şi sunt vinovat.
– Oh, tată şopti Clare. Îmi pare rău. Te-am făcut de ruşine cu... Dar suspinele o înecară şi nu mai putu continua. Johanna îi întinse o batistă pentru a-şi şterge ochii.
– Încetează, îi spuse tatăl ei poruncitor. Nu vreau să te văd plângând.
– Îmi pare rău, dar nu pot să mă stăpânesc.
– Ar trebui să mă sileşti să te ascult, când te-ai întors acasă, copila mea, în loc de a-ţi păta onoarea. Nu asta era soluţia. Acum spune-mi numele ticălosului care te-a necinstit şi voi îndrepta ruşinea ta.
– Îmi cer scuze că vă întrerup, zise Johanna, dar credeam, că fiica dumneavoastră s-a întors acasă după prima bătaie pe care a primit-o. N-a fost aşa?
– N-avea nici o urmă pe faţă şi am crezut că a inventat povestea aceea pentru a mă atrage de partea ei. Eu îmi recunosc greşelile.
Părintele MacKechnie fu mulţumit să-i audă cuvintele.
– E un început bun, zise el.
– Spune-mi numele acelui om, Clare.
– Tată, îmi pare rău că te-am dezamăgit, dar nu trebuie să-i învinuieşti
– Vreau să-mi spui numele lui, fetiţo.
Johannei nu-i păsa de tonul aspru al laird-lui. Făcu un pas şi se interpuse între el şi fiica lui. Gabriel îi observă expresia de pe chip şi întinse mâna s-o prindă de braţ.
– Vrei s-o aperi pe Clare chiar şi de mine? o întrebă MacKay uluit, înţelegând ce voia Johanna să facă.
Ea însă nu-i răspunse. Încercă în schimb să-i abată atenţia.
– V-am judecat greşit, sir. Îmi dau acum seama cât de mult vă iubiţi fiica, dar Clare are nevoie de odihnă. A primit câteva lovituri serioase în cap şi este încă foarte slăbită. Nu vedeţi cum se chinuie să-şi ţină ochii deschişi?
Se rugă în gând ca şi Clare să înţeleagă unde bate. Apoi clătină din cap pentru a da mai multă importanţă celor spuse şi se dădu un pas în lături pentru a-l lăsa pe laird să-şi vadă fiica.
Clare înţelesese ce voia Johanna şi închise imediat ochii. Părea că a căzut deja într-un somn adânc.
– Vedeţi, laird? îi zise Johanna aproape în şoaptă. Trebuie s-o lăsăm să se odihnească, dacă vrem să-şi revină, căci încă mai este în pericol.
– Dar voiam s-o iau acasă cu mine, îi şopti laird-ul.
– Este bine îngrijită aici, interveni părintele MacKechnie. Fiica ta este mult prea slăbită pentru a putea călători. E mai bine s-o laşi aici. Este sub protecţia laird-ului MacBain şi mai bine de atât nu se poate.
– Ba se poate, zise Gabriel, căci este sub protecţia soţiei mele.
– Asta am văzut şi eu, spuse MacKay zâmbind pentru prima dată.
– Poate că ar trebui să coborâm, să discutăm ce ne frământă, le sugeră părintele MacKechnie. Problema tatălui copilului mai poate aştepta, nu?
– Va trebui să se însoare cu fiica mea şi vreau cuvântul tău pentru asta, MacBain.
Gabriel se încruntă.
– I-am întrebat pe toţi...
– I-a întrebat pe câţiva din soldaţii lui, îl întrerupse Johanna, dar nu pe toţi, fireşte. Sunt... atât de mulţi şi unii nu s-au întors încă de la îndatoririle lor, nu-i aşa, my lord?
Gabriel nici nu clipi, auzindu-i minciuna.
– Da, aşa e.
– Dar vreau să ştiu dacă eşti de acord cu mine în problema căsătoriei, zise MacKay. Îi vei porunci soldatului vinovat de ruşinea lui Clare să se însoare cu ea?
– Îi voi porunci.
MacKay păru mulţumit de răspuns şi preotul se grăbi către uşă. Laird-ul îşi mângâie stângaci fiica, apoi se întoarse să iasă. Gabriel îi aruncă Johannei o privire care nu prevedea nimic bun şi-l urmă pe tatăl lui Clare afară.
– Ai avut grijă de fiica mea, MacBain, şi ai apărat-o, iar soţia ta s-a dovedit milostivă cu ea, aşa că nu voi porni la luptă împotriva ta, dacă se încheie căsătoria. Ne-am putea uni...
Părintele MacKechnie închise uşa şi ultimele cuvinte ale laird-ului nu mai putură fi auzite. Johanna se prăbuşi într-un scaun oftând uşurată.
– Poţi să deschizi ochii acum, Clare.
– Ce ne facem, Johanna? Va trebui să-i spun adevărul tată-lui meu.
Johanna îşi muşca buza de jos, gândindu-se ce să-i răspundă.
– Cel puţin ştim sigur acum că nu te va mai trimite înapoi la clanul MacInnes. Poate că a fost orbit înainte de dorinţa lui de a obţine alianţa, dar acum cu siguranţă că i s-au deschis ochii. L-au convins vânătăile de pe chipul tău. Te iubeşte mult, Clare.
– Şi eu îl iubesc, şopti Clare. Nu era adevărat când am spus că-l urăsc. Eram doar... furioasă. Doamne, în ce încurcătură am intrat! Nu ştiu ce va zice tata, când va afla că nu sunt însărcinată.
Trecură câteva minute lungi de tăcere.
– Există o singură soluţie, spuse Johanna îndreptându-şi umerii.
– Ştiu, zise Clare care se aştepta să fie sfătuită să mărturiseacă adevărul. Trebuie...
– Să te măriţi, îi spuse Johanna zâmbind.
– Ce?
– Nu mă privi aşa uluită, Clare. E singura soluţie posibilă.
- Dar cine ar dori să se însoare cu mine? Doar se presupune că sunt însărcinată!
- Suntem destul de deștepte pentru a găsi o soluție, insistă Johanna. Vom găsi un bărbat potrivit.
- Dar nu vreau să mă mărit.
- Ești încăpățânată sau numai sinceră?
- Și una și alta, cred. Numai gândul de a mă mărita cu un bărbat ca Robert MacInnes îmi întoarce stomacul pe dos.
- Te înțeleg, firește, dar n-ai fi fericită să te măriți cu un bărbat care să te respecte și să-ți aprecieze meritele?
- Nu există un asemenea bărbat.
- Ba da. Soțul meu este așa.
-Da, dar el e deja însurat, zâmbi Clare.
- Da este. Dar sunt și alți bărbați aproape la fel de desăvârșiți, adăugă Johanna în șoaptă.
- Ești tare norocoasă, Johanna.
- De ce?
- Pentru că-ți iubești soțul.
Johanna nu-i răspunse imediat. Apoi, după câteva clipe de tăcere, se rezemă de spătarul scaunului, hotărâtă să lase deoparte toată nehotărârea și nesiguranța ei.
- Da, îl iubesc.
Uimirea din vocea ei o făcu pe Clare să zâmbească.
- Abia acum ți-ai dat seama de asta?
Johanna clătină din cap.
- Nu, nu, îl iubesc. Dar de-abia acum mi-am dat seama de cât timp îl iubesc. Nu-i ciudat că n-am putut să-mi mărturisesc sentimentele nici măcar mie însumi? Am încercat în mod prostesc să mă apăr, adăugă clătinând din cap. Nimănui nu-i place să se știe vulnerabil. Dumnezeule, îl iubesc din toată inima!
Râsul ei umplu camera. Era atâta veselie în el, încât Clare nu se putu stăpâni să nu râdă și ea la rândul el.
- Presupun că nu i-ai mărturisit ce simți.
- Nu, răspunse Johanna.
- Atunci ce-i spui, când el îți spune că te iubește?
- Oh, Gabriel nu mi-a spus niciodată că mă iubește. Nu și-a dat încă seama de asta, înțelegi. Însă în cele din urmă va trebui să recunoască și el că mă iubește, dar nu cred că mi-o va spune vreodată.
Izbucni în râs.
- Soțul meu e atât de diferit de nobilii din Anglia și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru binecuvântarea asta. Englezii cântă serenade dulcegi doamnelor pentru a le cuceri și plătesc pe câte cineva să le scrie poezii de dragoste pe care ei să le recite. Acolo bărbații vorbesc în cuvinte înflorite, dar lipsite de sens și ipocrite. Însă nobilii le consideră cavalerești, căci ceea ce le place cel mai mult este să facă curte doamnelor.
Clare o ascultă plină de curiozitate și-i mai puse câteva întrebări despre nobilii din Anglia. Petrecură o oră întreagă discutând, apoi Johanna își dădu seama că o ținuse prea mult pe Clare și insistă ca ea să se odihnească.
- Acum că tatăl tău te-a văzut, las-o pe Glynis să-ți aranjeze părul.
Clare fu de acord și Johanna se ridică să plece.
- Ai să-i spui soțului tău adevărul despre mine?
- Da, îi răspunse Johanna. Până la urmă, o să-i spun, se grăbi să adauge. Va trebui să aleg momentul potrivit.
- Și ce crezi că o să facă?
Johanna deschise ușa înainte de a-i răspunde.
- O să înjure puțin și apoi o să mă ajute să găsesc o soluție.
Hilda tocmai venea cu o tavă cu mâncare și Johanna se dădu la o parte ca s-o lase să treacă.
- Laird-ul MacKay a plecat, le spuse bucătăreasa. A spus că o să vă lase să rămâneți aici, până când vă veți înzdrăveni destul pentru a putea călători. Lady Johanna, oamenii vă așteaptă să coborâți la cină. Le e tare foame și ar fi bine, dacă v-ați putea duce mai repede. Iar tu să mănânci tot, zise întorcându-se către Clare și punându-i tava în poală. Să știi că am să stau aici să mă conving că mănânci. Trebuie să-ți recapeți forțele.
Johanna se întoarse să plece, dar se opri în pragul ușii:
- Dacă auziți larmă în sală, să nu vă speriați prea tare. Am pus la cale o mică surpriză, dar s-ar putea ca soldații să se supere puțin.
Hilda și Clare vrură să știe care era surpriza, dar Johanna clătină din cap:
- Veți afla curând, le promise ea, nelăsându-se înduplecată.
Apoi coborî în camera ei pentru a-și pune pledul pe care-l ascunsese sub pat. Alex intră tocmai când ea își aranja cureaua.
- Grăbește-te și închide ușa!
- De ce?
Micuțul însă nu părea să aibă nevoie de explicație, căci nu observă pledul schimbat. Alergă către salteaua lui și trase de dedesubt o sabie de lemn.
- Auggie o să mă învețe să mă lupt cu sabia.
- Ai mâncat?
- Am mâncat cu Auggie, îi răspunse Alex fugind către ușă.
- Stai puțin, te rog.
Alex se opri, alunecând pe podea.
- Vino să mă săruți înainte de plecare, îi ceru ea.
- Dar nu vreau să pleci, tipă Alex.
Johanna se grăbi să-l liniștească.
- Nu plec nicăieri.
Dar el nu părea convins. Își azvârli sabia și alergă către mama lui, aruncându-se în brațele ei și strângând-o cu putere.
- Nu vreau să pleci!
Doamne, ce încurcătură!
- Alex, sunt mama ta și vreau să mă săruți din când în când, înainte să pleci, înțelegi? Mi-ai spus că pleci cu Auggie și din cauza asta ți-am cerut să mă săruți, spuse mângâindu-l pe spate.
Îi trebuiră vreo zece minute să-l convingă.
- Dar nu plec nicăieri, insistă Alex. Mă duc doar până afară.
- Dar văd că pleci și-ți cer încă o dată să mă săruți.
Se aplecă înspre el și Alex se întinse s-o sărute pe obraz. Apoi își luă sabia și fugi către ușă.
- Tata a zis că trebuie să stai lângă foc și să coși.
- Chiar așa?
Alex deschise ușa:
- Da. Așa a zis tata.
- Și ce altceva ți-a mai zis tata?
- A zis că trebuie să stai locului, nu-ți mai aduci aminte? îi zise Alex, întorcându-se către ea.
- Ba îmi amintesc, îi răspunse Johanna, gândindu-se că va trebui să discute cu Gabriel despre lucrurile pe care i le spunea copilului. Acum du-te. Nu-l mai face pe Auggie să te aștepte.
Alex ieși, uitând să închidă ușă. Johanna își aranjă pledul, apoi își adună puterile și coborî.
Megan tocmai o luase în sus pe scări ca să-și cheme stăpâna și aproape că se prăbuși peste balustradă când o văzu ce purta.
- Nu se poate să vă fie atât de frig încât să purtați două pleduri, my lady. E înăbușitor aici.
- Dar nu port două pleduri, Megan. Port unul singur.
Megan mai sui câteva trepte ca s-o vadă mai bine.
- Dumnezeule, ați cusut un pled nou! Laird-ul știe că-ați făcut?
- Încă nu.
Megan se închină.
- Dar sunt sigură că soțul meu mă va sprijini, încercă Johanna s-o facă să înțeleagă. Părerile și sugestiile mele contează foarte mult pentru el. Da, sunt sigură că va fi de acord cu mine.
Megan se mai închină o dată, deloc convinsă de ce-i spunea stăpâna ei. Johanna era exasperată.
- Totul va fi în regulă. Și nu te mai închina atât, adăugă ea, văzând că Megan își duce din nou grăbită mâna în frunte.
- Nu v-a văzut încă nimeni. Mai e timp să vă schimbați.
- Prostii, îi răspunse Johanna încercând să-și păstreze curajul, căci reacția lui Megan o sperie puțin.
Își îndreptă umerii și începu să coboare din nou scările. Megan se grăbi în urma ei.
- Unde te duci? o întrebă Johanna, văzând-o că se îndreaptă către ușa din spate a coridorului.
- Mă duc să aduc câteva farfurii, my lady. Cred că aveți nevoie de cel puțin cinci ca să vă faceți ascultată.
Dispăru înainte ca Johanna să-i spună că n-avea nici o intenție de a arunca farfurii. Îl văzu apoi pe părintele MacKechnie venind către ea și îi zâmbi. Preotul o privea prostit.
- Vai de mine! șopti el când își reveni din surpriză.
- Bună seara, părinte.
Dar el nu-i răspunse la salut. Era prea uluit și reacția lui o neliniști.
- Crezi că soțul meu și soldații vor fi foarte supărați pe mine?
- Vedem noi. Oricum, te voi sprijini, îi răspunse preotul zâmbind. Și aș fi onorat să te conduc jos.
O luă de braț, dar ea nici nu observă asta.
- Cred că vor fi puțin supărați la început, zise ea. Dar numai puțin.
- Da, da. Spune-mi, copilă, când te-ai spovedit ultima dată?
- De ce mă întrebi, părinte?
- Ar fi bine să primești iertarea păcatelor înainte de a te înfățișa Domnului.
- Exagerezi reacția oamenilor, părinte, îi răspunse ea zâmbind forțat. Nici unul nu va îndrăzni să mă atingă.
- Nu mă gândeam la soldați, ci la soțul tău. Hai, vino, copilă. De-abia aștept să văd ce va urma.
- O să le treacă supărarea.
- În cele din urmă, da. Highlander-ii își consideră pledurile sacre.
- Dumnezeule, n-ar fi trebuit să...
- Ba firește că da, o contrazise preotul, încercând să-i descleșteze mâna de pe balustradă.
- Părinte, ești de acord sau nu cu ceea ce am făcut?
- Sunt de acord, îi răspunse preotul . Voiam să postesc astăzi pentru îndreptarea păcatelor, dar acum mă bucur că n-am făcut-o. N-aș fi vrut să pierd ...
Dar n-apucă să termine, căci Johanna scoase un geamăt speriat.
- Părinte, mă faci să-mi fie teamă.
- Iartă-mă, copilă. N-am vrut să te necăjesc. Hai, lasă balustrada în pace.
- O să mă port
de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ce crezi, e bine?
- Adică să te prefaci că nu știi nimic?
- Da, zise Johanna, dând drumul balustradei și luându-l de braț pe preot. O să mă fac că nu știu nimic. Îți mulțumesc, mi-ai dat o idee foarte bună.
- Dacă aș fi în locul tău, m-aș preface nebună.
Îi păru rău imediat ce rosti cuvintele acelea; și trebui să plătească pentru gluma lui, căci aproape că își târî stăpâna în jos pe scări.
- O să te susțin, îi promise. Nu-ți face griji, o să treacă.
Soldații stăteau toți în picioare în jurul mesei; Gabriel stătea lângă ușa bucătăriei, vorbind cu Calum și Keith. El o observă primul în momentul în care intră pe ușă, o privi atent și își scutură capul de parcă n-ar fi văzut bine.
Johanna îi zâmbi și se îndreptă către locul ei la masă.
Keith și Calum se întoarseră amândoi în același timp.
- Dumnezeule, ce-ai făcut cu pledul nostru? răcni Calum.
- Oare văd eu bine? strigă și Keith în același timp.
Toți se întoarseră s-o privească și un strigăt de groază ieși din piepturile lor. Johanna se prefăcu că nu observă nimic.