Încercă să nu se gândească la boala ei. Lipsise de la slujba de dimineață și știa că va trebui să-l ia deoparte pe părinte și să-i explice că nu se simțise prea bine.
Culoarea îi revenise din nou în obraji până când termină cu îmbrăcatul. Își împleti părul, deretică puțin prin cameră, apoi se duse să vadă ce face Clare MacKay.
Hilda îi deschise ușa și Johanna zâmbi când o văzu pe Clare stând în capul oaselor în pat. Fața îi era îngrozitor de umflată și de vânătă, dar privirea i se limpezise și Johanna se liniști văzând că lovitura pe care o primise în tâmplă nu fusese prea gravă.
- Cum te simți azi, Clare? o întrebă.
- Mai bine, mulțumesc, răspunse femeia cu o voce slabă.
- N-a mâncat nimic din ce i-am adus, îi strecură Hilda. Zice că o doare rău gâtul. Mă duc la bucătărie să-i aduc un sirop.
Johanna dădu din cap aprobator din cap, privind-o în continuare pe Clare.
- Trebuie să mănânci ca să-ți recapeți puterile.
Clare ridică din umeri fără a-i răspunde. Johanna închise ușa în urma Hildei și se duse să se așeze pe marginea patului bolnavei.
- Doar vrei să te faci bine, nu?
Clare o privi câteva clipe înainte de a-i răspunde.
- Cred că va trebui să mă fac bine, șopti ea.
Apoi încercă să schimbe subiectul.
- Mulțumesc pentru tot, Lady Johanna. N-am avut când să-mi exprim recunoștința până acum.
- N-ai de ce să-mi mulțumești, protestă Johanna. De ce erai așa de tristă când mi-ai spus că trebuie să te însănătoșești.
Femeia nu-i răspunse, dar era limpede cât e de tulburată după modul în care strângea pătura în mâini.
- Tata va veni aici?
- Nu știu, zise Johanna mângâind-o pe mână. Ți-ar pare bine să-l vezi, dacă vine aici?
- Da, firește, se grăbi Clare s-o asigure.
Dar nu părea prea sinceră. Johanna era hotărâtă să afle adevărul, dar nu voia s-o silească să-i răspundă la întrebare. Va avea răbdare cu ea și-i va arăta că o înțelege. În cele din urmă, Clare îi va mărturisi ce o îngrijora atât de tare.
Se hotărî să încerce s-o liniștească.
- N-ai de ce să-ți fie teamă. Ești în siguranță aici și nimeni n-o să-ți mai facă vreun rău. După ce o să naști și-ți vei recăpăta puterile, eu și soțul meu te vom ajuta să hotărăști ce e de făcut. Poți rămâne la noi cât dorești, ai cuvântul meu pentru asta.
Ochii lui Clare se umplură de lacrimi.
- Sunt obosită acum și aș dori să mă odihnesc.
Johanna se ridică imediat. O înveli cu grijă și-i puse mâna pe frunte să se asigure c n-avea febră, apoi se duce să vadă dacă mai rămăsese apa în ulcior.
Clare părea că adormise din nou, când Johanna ieși din cameră. Hilda reveni s-o vegheze.
Mai târziu, în din aceea, Johanna încercă să vorbească din nou cu Clare, dar de îndată ce începu să-i pună întrebări, Clare îi spuse că e obosită și adormi din nou.
După-amiază, Megan îi luă locul Hildei, pentru ca bucătăreasa să poată supraveghea pregătirile pentru cină.
Johanna se gândi să-i pună câteva întrebări lui Clare, dar tocmai atunci soțul ei intră în sală cu Alex de mână și ea uită imediat ce voise să facă.
Tocmai terminase să-i scoată firele lui Calum și se chinuia să-l facă s-o asculte cu atenție, în vreme ce-l sfătuia cum să-și îngrijească rana. Soldatul se purta ca un copil neastâmpărat, dornic să iasă cât mai repede afară.
- Nu te las să pleci până ce nu-mi primiți că te ungi cu alifia asta de două ori pe zi, dimineața și seara, vreme de o săptămână, Calum.
- Vă primit, zise el sărind în picioare și grăbindu-se să iasă din încăpere, uitând alifia pe masă.
- Am venit! strigă Alex, întinzându-și brațele într-un gest dramatic care-l făcu pe tatăl lui să zâmbească. Băiatul ăsta n-avea complexe față de propria lui valoare. Desigur, Gabriel îi spusese de câteva ori pe drum cât de nerăbdătoare era Johanna să-l vadă.
Reacția soție lui îl amuză la fel de tare. Johanna scoase un strigăt de surpriză, își ridică fustele și alergă să-l întâmpine pe Alex.
Băiețelul se aruncă în brațele ei și ea îl sărută fericită. Abia dacă-i ajungea până la mijloc. Era un băiat adorabil, iar ei îi părea atât de bine să-l aibă acasă, încât ochii i se umpluseră de lacrimi.
Gabriel îi lăsă în sală și urcă în camera lui Clare MacKay, pentru a încerca să-i vorbească. Era hotărât să afle numele soldatului care o necinstise, dar voia să-i dea și vestea că tatăl ei avea să sosească a doua zi pentru a o lua acasă, firește în cazul în care ea se simțea destul de bine pentru a călători.
Se întoarse însă după câteva minute. Clare era însă prea slăbită pentru a-i răspunde la întrebări. Părea atât de obosită, încât adormi imediat ce ii explică motivul pentru care urcase la ea.
Johanna și Alex îl așteptau în capul scărilor.
- S-a întâmplat ceva? îl întrebă ea, când îi văzu chipul încruntat.
- Femeia asta adoarme de fiecare dată când încerc să vorbesc cu ea. Cât crezi că va mai dura până să se înzdrăvenească suficient pentru a-mi răspunde la întrebări?
- Nu știu, Gabriel. Ai văzut cum arăta când au adus-o aici. Că dura mult până să-și revină. Trebuie să ai răbdare cu ea. E un miracol că mai e încă în viață.
- Da, așa e Johanna. Tatăl ei vine mâine s-o ia acasă.
Johanna clătină din cap nemulțumită de veste.
- Clare nu poate încă să călătorească. Tatăl ei va trebui să înțeleagă situația.
Gabriel nu voia s-o contrazică. Fericirea pe care i-o citise pe chip când îl îmbrățișase pe Alex îi umpluse sufletul de bucurie și nu voia să strice frumusețea zilei discutând probleme importante. Seara se va lăsa curând și vor avea timp să discute atunci ce se va întâmpla cu Clare.
- De ce nu ieși puțin cu Alex, nevastă? E prea frumos afară ca să stai în casă.
Își privi fiul. Alex o ținea de mână pe Johanna, uitându-se cu uimire la ea. Își dădu deodată seama că băiețelul avea nevoie disperată de o mamă și înțelese că și Johanna avea la fel de mare nevoie de Alex.
- Da, e o zi frumoasă, zise ea.
Gabriel avea o privire plină de tandrețe și părea lipsit de rețineri. Pentru ea era evident cât de mult își iubea fiul. Doamne, ce sentimentală devenise astăzi! Abia se stăpâni să nu izbucnească în lacrimi și se întoarse cu spatele ca soțul ei să nu vadă cât e de tulburată, căci știa că nu ar înțelege. Bărbații își închipuie că femeile plâng numai când sunt nefericite sau le doare ceva, dar lacrimile ei din clipa aceea se datorau pur și simplu sentimentului de fericire și mulțumire pe care-l simțea. Dumnezeu o binecuvântase. Era stearpă, dar acum avea un fiu pe care să-l iubească. Da, îl va iubi pe Alex, căci îi era de-a dreptul imposibil să nu-și deschidă inima unui copil nevinovat ca el.
- Mergem să vedem cai, mamă?
Johanna izbucni în plâns. Gabriel și Alex o priveau amândoi înspăimântați.
- Johanna, ce se întâmplă? aproape că strigă îngrijorat soțul ei.
- Nu-i nevoie să vedem caii, dacă nu vrei, strigă și Alex, crezând că asta era cauza tulburării ei.
Johanna încercă să se liniștească. Își șterse ochii cu marginea pledului înainte de a le răspunde:
- Nu s-a întâmplat nimic, îi zise soțului ei. Alex mi-a spus "mamă". M-a luat pe nepregătite și se pare că astăzi sunt foarte sentimentală.
- Tata mi-a spus că trebuie să-ți spun mamă, zise Alex. Zicea că o să-ți placă.
Micuțul o privea încruntat și vădit neliniștit. Johanna se grăbi să-l liniștească:
- Tatăl tău are dreptate. Trebuie să-mi spui mamă.
- Atunci de ce plângi ca un copil? o întrebă din nou Alex.
Johanna zâmbi.
– Pentru că mă faci fericită, îi răspunse. Alex, e o zi prea frumoasă ca să rămânem în casă. Hai să mergem să vedem caii!
Dădu să plece, dar Gabriel o prinse de mână.
– Mai întâi trebuie să-mi mulţumeşti că ţi-am adus fiul acasă.
Johanna înţelesese că voia să audă o vorbă de laudă.
– Îţi voi mulţumi mai târziu, my lord, când voi fi pregătită pentru asta.
Se ridică pe vârfuri şi-l sărută. Îl auzi pe Alex chicotind şi izbucni în râs. Gabriel zâmbi şi el, apoi îi urmări cu privirea până când amândoi dispărură în spatele dealului.
– De ce zâmbeşti, laird? îl întrebă părintele MacKechnie, care tocmai urcase scările, oprindu-se lângă el.
– Îmi privesc familia, îi răspunse Gabriel.
Preotul dădu din cap.
– Da, da, ai o familie foarte frumoasă. Dumnezeu v-a binecuvântat pe toţi trei.
Gabriel nu era un om prea credincios, dar trebui să recunoască faptul că părintele avea dreptate. Pe vremea când era încă foarte tânăr şi lipsit de experienţă, se rugase să aibă o familie. Acum îi avea pe Alex şi pe Johanna şi, ce-i drept, trebuia să-i mul-ţumească Cerului pentru ei. Răspunsese rugăciunii lui în cele din urmă.
Auzi râsul Johannei din curte şi zâmbi instinctiv. Să-l ia naiba dacă nu-i plăcea să audă cum se bucura.
Johanna nici nu ştia că soţul ei o aude. Alex era atât de fericit că ieşiseră afară, încât nu putea merge la pas cu ea. Alergând foarte repede, călcâiele îi atingeau funduleţul şi Johanna abia se mai putea ţine după el.
Petrecură întreaga după-amiază împreună. Mai întâi trecură să vadă caii, apoi o luară în jos spre pajişte pentru a-i face o vizită lui Auggie.
Bărânul tocmai se întorsese de pe vârful dealului şi părea prost dispus.
– De ce eşti aşa încruntat, Auggie? strigă Johanna.
Alex îi văzu privirea şi se ascunse imediat după fusta Johannei.
– Nu-i nimic, Alex, îi şopti ea. Lui Auggie îi place să bombăne, dar are o inimă tare bună.
– Ca tata?
Johanna zâmbi.
– Da, îi răspunse, gândindu-se ce băiat deştept era şi ce iute înţelegea totul.
Auggie aşteptă până cei doi ajunseră în dreptul lui înainte de a le răspunde.
– Cred că o să renunţ la jocul ăsta, zise clătinând din cap cu un aer grav. Nu poţi să loveşti pietrele puţin mai tare că se şi sparg în aer. Atunci ce rost mai are? Cine se ascunde în spatele tău, Johanna, şi mă priveşte cu ochii ăia mari, albaştri?
– E Alex, fiul lui Gabriel. Ţi-l mai aduci aminte?
– Fireşte că mi-l aduc aminte. Dar acum sunt întors pe dos, Johanna. Nu sunt omul potrivit să-ţi ţină tovărăşie azi. Du-te şi lasă-mă cu supărarea mea.
Johanna se stăpâni să nu râdă.
– Ai timp să-i arăţi lui Alex cum să lovească pietrele?
– Nu, n-am timp deloc, bodogoni Auggie în vreme ce-i făcea semn lui Alex să vină lângă el. Ăsta nu e joc de copii. Câţi ani ai, băiete?
Alex strângea cu putere mâna Johannei şi nu voia cu nici un chip să plece de lângă ea. Johanna trebui să-l ducă lângă Auggie.
– Nu ştie câţi ani are. Eu cred că vreo patru, cinci.
Auggie îşi scărpină bărbia, căzând pe gânduri.
– Deschide gura băiete şi lasă-mă să-ţi văd dinţii. Îţi spun eu imediat câţi ani are.
Johanna izbucni în râs.
– Dar nu e cal!
– Când e vorba de dinţi, lucrurile stau la fel, cel puţin cu cei tineri.
Alex îşi ridică încet capul şi deschise gura.
– Văd că-ţi îngrijeşti bine dinţii, dădu Auggie aprobator din cap.
– Tata mi-a arătat cum să-i frec cu frunze de alun şi să mi-i sterg cu o cârpă de lână, îi răspunse Alex. Dar câteodată mai uit.
Auggie îl întoarse cu faţa la soare şi se aplecă să-i examineze dinţii.
– Are aproape cinci ani, cred. Nu poate fi mai mare. Are dinţi de lapte, dar nu se clatină încă nici unul, îi explică el după ce încercă să mişte dinţii din faţă ai copilului. Prea mărunţi pentru şase ani şi prea mari pentru trei. Da, merge pe cinci ani, pariez pe jocul meu că aşa e.
Îi dădu în sfârşit voie lui Alex să-şi închida gura.
– Am cinci ani? întrebă băieţelul întorcându-se către Joha-nna.
– Aproape, îi răspunse ea. Va trebui să-ţi alegem o zi de naştere şi s-o sărbătorim. Atunci o să spunem că ai împlinit într-adevăr cinci ani.
Alex îşi înfrânse teama de bătrân şi acum se ruga de el să-l lase să participe la jocul lui. Auggie petrecu aproape două ore dându-i sfaturi băiatului, dar Alex care nu înţelegea ce înseamnă „concentrare" continua să vorbească tot timpul. Auggie se dovedi foarte răbdător, dar îi arunca din când în când câte o privire Johannei.
Alex nu părea deloc să ţină minte că trebuia să tacă atunci când Auggie se pregătea să lovească piatra.
Johanna se aşezase deoparte să-i urmărească. Asculta istorisirile din trecut pe care le povestea Auggie şi observă curând că Alex începuse să-l privească cu teamă şi uimire pe soldat, rugându-l să-i mai povestească ceva.
Soarele începuse să apună şi Alex căsca din ce în ce mai des, când Johanna se hotărî să pună capăt jocului lor. Se ridică, îşi netezi cutele pledului şi dădu să-i mulţumească lui Auggie.
Nu-şi mai amintea ce a urmat. Când deschise ohii, îi văzu pe amândoi aplecaţi deasupra ei. Alex plângea, iar Auggie îi lovea uşor obrajii, încercând să-l liniştească şi pe băieţel în acelaşi timp. Nu-i trebui mult să înţeleagă ce se petrecuse.
– Doamne, iar am leşinat, nu-i aşa?
– Cum adică iar? o întrebă Auggie încruntat, ajutând-o să se ridice în capul oaselor.
Alex i se aşeză imediat în poală, lipindu-se la pieptul ei. Johanna îşi dădu seama că băiatul avea nevoie de puţină mângâiere şi se grăbi să-l îmbrăţişeze.
– Mă simt bine acum, Alex.
– Ai mai leşinat şi înainte? insistă Auggie.
Johanna dădu din cap şi simţi că o cuprinde din nou ameţeala.
– Gabriel m-a prins. S-a întâmplat atât de repede, încât nici nu mi-am dat seama.
– Cred şi eu că s-a întâmplat repede, o aprobă Auggie. Se aşezase cu picioarele încrucişate lângă Johanna, continuând s-o sprijine cu braţele. De unde stăteai aşa în picioare, deodată ai căzut ca moartă.
Auggie voia să-i explice că se întâmplase mai mult din cauza copilului. Încerca să-şi ascundă cum putea mai bine îngrijorarea.
– Nu înţeleg ce e cu mine, şopti ea.
– Mai bine te-ai duce să vorbeşti cu Glynis, o sfătui Auggie. Ştie ea nişte leacuri.
– A vrut să vadă şi rana lui Calum, aşa că bănuiesc că se pricepe, zise Johanna. Da, o să mă duc la ea mâine.
– Nu, se împotrivi Auggie, ai să te duci acum. Îl duc eu pe Alex acasă.
După privirea lui încăpăţânată, Johanna înţelese că n-avea rost să se certe cu el.
– Bine, zise. Apoi se întoarse către fiul ei. Alex, să nu-i spui tatălui tău că am leşinat. Nu e cazul să-l facem să se îngrijoreze, nu?
– Ruşine să-ţi fie că-i spui băiatului să nu...
– Auggie, mă gândesc doar la Gabriel, se împotrivi Johanna. Nu vreau să se îngrijoreze.
Auggie dădu din cap aprobator, dar intenţiona desigur să-i spună laird-ului ce se întâmplase. Şi când stăpâna lui îşi va reveni, îi va aminti că el nu-i promisese să nu spună nimic.
O însoţiră amândoi până la uşa lui Glynis. Apoi o lăsară acolo, după ce Auggie bătu la uşă şi femeia îi răspunse.
– Lady Johanna are să-ţi spună ceva, îi zise Auggie lui Glynis. Vino băiete, e timpul să mănânci ceva.
– Am greşit cu ceva, doamnă?
Johanna clătină din cap. Îi făcu semn s-o însoţească până la marginea drumului, căci nu voia ca soţul ei să audă ce vorbeau.
– Ia loc, Glynis, îi zise. O prietenă de-a mea este bolnavă şi aş vrea să-ţi cer un sfat.
Glynis răsuflă uşurată. Se aşeză pe o piatră, îşi împreună mâinile în poală şi aşteptă ca Johanna să continue.
– Femeia asta a leşinat de două ori fără vreun motiv, zise Johanna stând în faţa ei şi aşteptând să vadă ce-i va răspunde.
Dar Glynis se mulţumi numai să dea din cap. Johanna nu ştia cum să interpreteze reacţia ei.
– O să moară? o întrebă frângându-şi mâinile şi încercând să-şi ascundă neliniştea.
– S-ar putea, îi răspunse Glynis. Dar am nevoie de mai multe amănunte înainte de a vă spune ce e de făcut, my lady. Prietena dumneavoastră e tânără sau bătrână?
– Tânără.
– E măritată?
– Da.
Glynis dădu din cap.
– Are şi alte simptome pe care mi le pueţi spune?
– M-am... ah, adică ea... s-a simţit foarte rău când s-a trezit şi chiar a vărsat. A avut greţuri aproape toată dimineaţa. Şi totuşi, când n-are asemenea stări se simte foarte bine.
– Va trebui să pun câteva întrebări mai personale înainte de a vă spune părerea mea, my lady.
– Îţi voi răspunde dacă ştiu.
– Prietenei dumneavoastră i-a venit ciclul luna asta?
Johanna clătină din cap.
– Nu, şi nici luna trecută nu i-a venit. Dar nu e ceva neobişnuit, căci nu e o femeie prea voinică.
Glynis se stăpâni să nu zâmbească.
– Ştiţi cumva dacă o dor sânii?
Johanna dădu să controleze înainte de a-i răspunde, dar se stăpâni la timp.
– Poate, puţin.
– E căsătorită de curând?
Îşi zise că asta era o întrebare cam ciudată, dar dădu totuşi aprobator din cap.
– Crezi că simptomele astea ciudate se datorează faptului că e căsătorită de curând? Nu, nu cred, Glynis, sincer să-ţi spun, căci femeia a mai fost căsătorită o dată.
– Şi a avut copii cu primul...
– E stearpă, o întrerupse Johanna.
– Poate a fost stearpă cu primul bărbat.
Nu înţelegea ce voia să spună femeia asta. Dar Glynis îi distrase atenţia cu altă întrebare.
– Sunteţi... vreau să spun prietena dumneavoastră doarme mai mult decât de obicei?
– Da, strigă Johanna uimită de întrebările inteligente puse de Glynis. Ai mai auzit de boala asta?
– Da, recunosc că am mai auzit de ea.
– Şi va muri?
– Nu, doamnă, nu va muri.
– Şi atunci, ce ar trebui să facă?
Era pe punctul de a izbucni în lacrimi şi Glynis se grăbi s-o liniştească.
– Ar trebui să-i spună soţului ei că-i poartă copilul în pântece.