O prinse la timp înainte de a cădea pe podea. Toţi scoaseră un strigăt îngrozit. Părintele MacKechnie crezu că va leşina şi el când văzu ce rău arată stăpâna lui.
– Curăţaţi masa, strigă el. S-o aşezăm aici.
Naill şi Lindsay măturară cu braţele toate platourile cu mâncare şi Megan luă faţa de masă.
– Cineva să aducă un vraci, pentru numele lui Dumnezeu! Doamna are nevoie de ajutor, răcni Niall.
– Păi, ea era vraciul nostru, îi răspunse Calum.
– Da' de ce a leşinat?
– Cred că din cauza noastră, îşi dădu cu părerea Lindsay. Am supărat-o rău de tot.
Gabriel era singurul care nu părea prea îngrijorat pentru soţia lui. Johanna era într-adevăr palidă, dar nu credea că era cu adevărat bolnavă. Văzuse cât o tulburase faptul că oamenii lui începuseră să se certe şi ştia că nu poate suferi încăierările. Aşa că acum credea că leşinul era doar un vicleşug pentru a le distrage oamenilor atenţia de la ceartă. Îşi zise însă că soţia lui exagerase puţin şi avea de gând să-i spună asta şi ei când vor fi singuri.
– E numai vina noastră, zise Niall. Auzi, s-o facem să arunce cu farfurii ca să capete atenţia noastră! Vrea să deprindem nişte maniere, nu înţeleg de ce, da' mă gândesc c-ar fi mai bine s-o ascultăm.
– Da, zise şi Michael. Doar n-o s-o lăsăm să leşine mereu. S-ar putea ca data viitoare laird-ul să nu mai fie atât de aproape s-o prindă.
– Daţi-vă înapoi cu toţii, le strigă părintele MacKechnie. Lăsaţi-i puţin aer să respire.
– Mai respiră încă, nu?
– Da, Calum mai respiră, îi răspunse preotul. E demnă de laudă grija pe care o arăţi stăpânei tale.
– E stăpâna noastră azi, zise Lindsay. Doar poartă pledul nostru.
– Azi e sâmbătă, interveni Keith. Poartă celălalt pled.
– Da, tot timpul încurcă zilele, zise şi Calum.
– De ce eziţi, MacBain? Pune copila pe masă, îi spuse părintele MacKechnie. Şi voi, daţi-vă la o parte, oameni buni.
Se traseră cu toţii mai în spate, dar de îndată ce Gabriel o aşeză pe Johanna pe masă, se apropiară din nou. Cel puţin douăzeci de chipuri încruntate stăteau aplecate asupra ei. Toţi erau îngrijoraţi pentru ea.
Lui Gabriel îi veni să zâmbească. Soldaţii aveau desigur neînţelegerile lor, dar erau acum toţii uniţi în grija pentru stăpâna lor. Iar Johanna nu era nici o Maclaurin, nici o MacBain; era englezoaică. Dacă oamenii ajunseseră să-i fie devotaţi, atunci cu siguranţă că vor putea să treacă şi peste neînţelegerile dintre ei.
– De ce nu deschide ochii? întrebă Niall.
– Se pare că încă nu şi-a revenit, zise preotul.
– O să-i daţi binecuvântarea, părinte?
– Nu cred că e nevoie.
– N-ar trebui să facem ceva? îl întrebă Calum încruntat pe laird.
Părea că soldatul se aştepta ca stăpânul lui să găsească soluţia pentru starea în care se afla soţia sa.
Gabriel clătină din cap:
– Îşi revine imediat.
– N-ar fi trebuit s-o supărăm, zise Michael.
– Da' ce i-a sărit aşa dintr-o dată... ţandăra? se bâlbâi Lindsay, observând privirea încruntată a preotului aţintită asupra lui.
– S-a supărat din cauza purtării noastre, le reaminti Bryan.
– Da' de ce tocmai acum, mă întreb, mai zise Lindsay. Până în seara asta n-a deranjat-o cum ne purtăm.
– Mama ei o să vină în vizită, îi anunţă laird-ul.
Un „ah" general urmă explicaţiei lui.
– Biata de ea, şopti Keith. Şi-o fi făcut griji c-o s-o facem de râs în faţa mamei ei.
– Acum înţeleg, zise şi Calum.
– Atunci mai bine să deprindem nişte maniere, le sugeră Lindsay.
Apoi, adăuză oftând:
– În fond, ea l-a omorât pe Căţelandru.
– Şi încă alţi trei, îi aminti Keith.
Gabriel începuse deja să se întrebe câtă vreme va mai lungi Johanna leşinul, când o văzu deschizându-şi ochi.
Johanna era cât pe-aci să scoată un ţipăt de spaimă când îşi reveni, dar se stăpâni la timp, lăsând să-i scape numai un geamăt îngrozitor. Se uita la soldaţii care o priveau, încercând să-şi revină din sperietură. Îi trebuiră câteva clipe pentru a-şi da seama că era întinsă pe masă şi nu înţelegea cum ajunsese acolo.
– De ce m-aţi aşezat pe masă?
– Era mai aproape decât dormitorul dumneavoastră, doamnă, îi răspunse Calum.
– Aţi leşinat, adăugă şi Keith, în caz că stăpâna lui nu-şi mai amintea cumva.
– De ce nu ne-aţi spus că vine mama dumneavoastră în vizită? întrebă Niall.
Johanna încercă să se ridice înainte de a-i răspunmde, dar părintele MacKechnie o opri, punându-i mâna pe umăr şi silind-o să nu se mişte.
– Ar fi mai bine să rămâi puţin culcată, copila mea. Soţul tău te va duce, apoi, sus în cameră. Te simţi mai bine acum?
– Da, mulţumesc, răspunse Johanna. Am leşinat într-adevăr? Nu mi s-a mai întâmplat niciodată până acum şi nu înţeleg cum de...
Lindsay se grăbi s-o lămurească înainte ca ea să ceară o explicaţie.
– Purtarea noastră v-a supărat, doamnă.
– Într-adevăr?
Soldatul dădu din cap.
– Ar trebui să rămână în pat cel puţin o săptămână, recomandă Keih.
– Nu pot să stau în pat, se împtrivi Johanna.
Dar nimeni nu-i asculta protestele.
– Eu zic c-ar fi mai bine să stea două săptămâni în pat, îşi dădu cu părerea Calum. E singura cale de a ne asigura că o să se înzdrăvenească. E aşa de firavă!
Toţi îl aprobară.
– Ba nu sunt firavă deloc, strigă Johanna mânioasă. Lasă-ma, părinte, nu pot să merg să mă culc acum. E rândul meu să stau cu Clare.
– Aş dori să rămân eu cu ea, se oferi Megan. Nu e corect să le lăsaţi numai pe femeile MacBain să aibă grijă de ea. Doar nu vreţi să jigniţi clanul Maclaurin, my lady.
– Nu e cazul să aduci vorba de asta acum, Megan, o bodogăni Keith.
– Femeile MacBain au fost singurele care s-au oferit s-o vegheze pe Clare, îi explică Johanna.
– Mă ofer şi eu acum, insistă Megan.
– Atunci îţi mulţumesc şi-ţi sunt recunoscătoare pentru ajutor.
Megan zâmbi fericită de cuvintele stăpânei ei.
Johanna îşi întoarse privirile către soţul ei; evitase să se uite la el până atunci, închipuindu-şi că o priveşte încruntat, gata să înceapă s-o certe şi să-i arunce acel „Vezi, ţi-am spus eu că eşti prea firavă!" de care îi era groază.
Îşi adună toate puterile pentru a-i putea înfrunta privirea. Era uşor să-l găsească pe Gabriel în grupul soldaţilor, căci soţul ei îi domina pe toţi în înălţime. Stătea în partea stângă a mesei, lângă Calum, şi-i zâmbe. Asta o ului foarte tare. Se aştepta ca el să fie furios sau măcar îngrijorat şi poate că ar fi trebuit să se simtă uşurată văzându-l atât de bine dispus, dar nu se simţea. Doar leşinase, nu, şi Gabriel îşi făcea de obicei atâtea griji pentru ea.
Dar acum părea... chiar fericit. I se părea cumva amuzant leşinul ei?
Îl privi încruntată şi-l văzu făcându-i cu ochiul, ceea ce o zăpăci si mai tare.
– Când vine mama dumneavoastră? o întrebă Keith.
Johanna îi răspunse fără a-şi lua ochii de la soţul ei.
– Peste două-trei luni.
Apoi îl privi pe părintele MacKechnie şi-i dădu cu blândeţe mâna la o parte de pe umărul ei, pentru a se ridica de pe masă.
Calum vru s-o ia în braţe, iar Keith încercă s-o ajute şi el din partea cealaltă a mesei. Johanna se trezi dintr-o dată asaltată din ambele părţi. De data aceasta, Gabriel interveni imediat. Îl dădu pe Calum la o parte şi se aplecă să-şi ridice în braţe soţia.
– Rezeamă-ţi capul pe umărul meu, îi zise.
Şi cum ea nu se grăbea să facă ce-i spusese el, Gabriel îi sprijini capul de umărul lui. O purtă în braţe afară din sală şi începu să urce scările în ciuda protestelor ei.
– Mă simt bine acum. Pot să merg şi singură. Lasă-mă jos.
– Vreau să te duc în braţe, Johanna. Măcar atâta lucru să fac după toate străduinţele tale de a-mi convinge soldaţii.
– Cum adică, măcar atâta lucru să faci?
Nu înţelegea despre ce tot vorbea soţul ei. Dar zâmbetul lui o neumerea încă şi mai mult.
– Te porţi de parcă leşinul meu te-ar fi amuzat.
Gabriel deschise uşa dormitorului şi intră.
– M-a amuzat, într-adevăr.
Îl privi uluită.
– De obicei, eşti foarte îngrijorat pentru mine şi mă cicăleşti toată ziua să mă odihnesc. Mă întreb ce-i cu schimbarea asta din purtarea ta.
– Ba nu te cicălesc deloc. Numai babele cicălesc, nu şi războinicii.
Nu se putea stăpâni să nu se enerveze. O surprindea atitudinea lui nepăsătoare. Un soţ ar trebui să fie puţin îngrijorat, când soţia lui leşină!
– Vicleşugul tău a mers, îl auzi spunând. Oamenii au uitat de ceartă. De asta te-ai prefăcut că leşini, nu?
Aproape că o trânti în pat şi Johanna se rostogoli de câteva ori; îi venea să râdă. Se simţea uşurată, fiindcă înţelesese ce credea Gabriel. Aşadar, nu era chiar atât de nesimţitor.
Nu voia să-l mintă, dar nici nu-şi dorea să-i explice exact ce se întâmplase. Dacă-şi dădea seama că, de fapt, nu se prefăcuse, o va sili cu siguranţă să rămână în pat până primăvara viitoare. Nu-i răspunse, gândindu-se că nu era ea de vină dacă el considera tăcerea ei ca o aprobare a concluziilor lui. Oricum, el îi distrase curând atenţia. Îşi scotea cizmele.
– Nu te lauzi cu isteţimea ta?
Îşi aruncă cizmele pe podea şi îşi scoase cureaua fără a-şi deslipi ochii de la ea.
– Numai bătrânii se laudă, my lord, nu şi soţiile războinicilor.
Doamne, cât de mult îl încânta femeia asta! Îi plăcea până şi felul în care îi întorcea vorbele. Devenise cu adevărat îndrăzneaţă, iar purtarea ei era o dovadă că-şi învinsese teama faţă de el.
Cu toate astea, roşea încă foarte uşor, iar acum se înroşise toată. Ghicise ce voia soţul ei să facă. Gabriel se hotărî să-i spună pentru a o stânjeni şi mai mult. Ştia că o va tulbura foarte tare, dar îi plăcea purtarea ei atât de feminină.
Se apropie de marginea patului şi începu să-i spună amănunţit ce voia să-i facă. Imaginile pe care le descria în cuvintele lui erotice o făceau să-şi simtă obrajii arzând şi crezu că va leşina din nou, când auzi cum voia să facă dragoste cu ea. Privirea lui întunecată şi extrem de excitată îi spunea că vorbeşte serios. Dar trebuia să se asigure.
– Chiar se face dragoste şi în felul ăsta între soţi?
Nu-şi mai putea controla respiraţia întretăiată. Inima îi bătea nebuneşte, se lupta să se stăpânească, în vreme ce încerca să se lămurească dacă era cu putinţă ceea ce-i spunea el. Gândurile pe care Gabriel i le sădise în minte cu bună ştiinţă o uluiau şi excitau în acelaşi timp. O ridică în picioare şi începu s-o dezbrace.
– Glumeşti, nu-i aşa?
Gabriel izbucni în râs.
- Nu.
- Atunci, într-adevăr se face...
- Noi o s-o facem, îi șopti el răgușit.
Johanna se înfioră.
- N-am auzit niciodată de...
- O să-ți placă, îi promise el.
- Ție o să-ți placă...
- Da.
- Și eu va trebui să...
Vedea că soția lui nu-și găsea cuvintele și îi era limpede cât de e tulburată. Își dădu seama că și el era tulburat și excitat mai ales. Mișcările îi deveniseră stângace, când încercă să-i desfacă șnururile rochiei. Oftă mulțumit, când reuși în cele din urmă să-i scoată hainele, apoi o trase către el. O ridică apăsând-o pe șoldurile lui.
Johanna se strânse instinctiv la pieptul lui și el gemu de plăcere.
Se lăsară să cadă pe pat și Gabriel se rostogoli deasupra ei.
Se sprijini pe brațe ca să n-o strivească, apoi se aplecă să-i ferece buzele într-un sărut lung, amețitor. Limba lui se juca și o mângâia pe a ei și, când în cele din urmă, buzele lui coborâră de-a lungul gatului ei mătăsos, o simți tremurând de plăcere.
Johanna nu terminase încă cu întrebările. Știa că întotdeauna își făcea griji, dar de data asta voia să se lămurească.
- Gabriel, chiar vrei să mă săruți... acolo?
- Oh, da, îi șopti la ureche.
Îi simțea respirația dulce și caldă pe piele și tot trupul ei tremura de plăcere.
- Atunci și eu... o să te sărut... acolo.
Gabriel se opri brusc și Johanna începu din nou să se îngrijoreze. Apoi simți că își ridică încet capul s-o privească.
- Nu trebuie să faci nimic, îi zise.
- Dar ai vrea să fac?
- Da.
Rostise ultimul cuvânt foarte apăsat și, Dumnezeule, cat de atrăgător i se părea.
Johanna simți că îl satisfăcuse deja. Îl mângâie pe față și el rezemă obrazul de palma ei. Îi plăcea atât de mult când soția lui îl atingea! Avea nevoie de atingerile ei și Johanna își dădu seama că și ea dorea la fel de mult mângâierile lui. Suspină și îi încolăci gâtul cu brațele, încercând să-l atragă către ea pentru a o săruta din nou. Dar el se împotrivi.
- Johanna, nu trebuie să...
Ea îi zâmbi.
- O să-ți placă.
Gabriel își lăsă capul pe umărul ei, mușcându-i ușor sfârcul urechii.
- Știu că o să-mi placă, îi zise, dar nu știu dacă ție o să-ți placă să...
Acum el era cel care nu izbutea să-și găsească cuvintele și era numai vina ei.
Johanna cobori mâna pe sexul lui și începu să-l mângâie ușor. Gabriel tremura din tot trupul și nu-și mai putea aduna gândurile. Își făcea griji că nu-i va plăcea când îl va atinge cu limba. Johanna era destul de stânjenită, dar în scurt timp își înfrânse timiditatea și deveni foarte înflăcărată.
Îl înnebunea. Gabriel simți cum inima încetează să-i mai bată, când Johanna îi luă sexul în gură. Acum era pe de-a întregul nestăpânită, lipsită complet de rezerve. Îl mângâia cu gura, cu limba și, Dumnezeule, îl făcea și pe el la fel de nestăvilit și dornic s-o satisfacă.
Nu mai putea rezista plăcerii chinuitoare și începu să ejaculeze. Însă îndată ce trupul lui vlăguit își revenea din orgasm, îndată ce reuși să-și adune gândurile, nu-și mai dori decât s-o facă și pe ea să simtă aceeași plăcere.
Gemetele ei deveniră curând țipete iar intensitatea orgasmului o făcea să uite să mai respire. Îi strigă să pună capăt acelei dulce agonii, dar în același timp se lipea de el cerându-i cu trupul să nu se oprească.
Mângâind-o cu limba, Gabriel deveni în scurt timp nestăvilit și începu să tremure din tot trupul, simțind nevoia disperată de a se împlânta în ea. O culca, acoperind-o cu trupul lui și îngenunche între coapsele ei. Îi cuprinse fesele în palme și o ridică, împingându-se adânc în ea în același timp. Se simți de parcă ar fi murit și s-ar fi ridicat la Ceruri. Dumnezeule, era atât de încordată și de dulce! I se dădea cu totul și Gabriel știa că nu va putea sătura niciodată.
Patul scârțâia sub trupurile lor care se mișcau frenetic. Gâfâiau amândoi și Johanna scoase un țipăt asurzitor când își găsi din nou satisfacția.
Gabriel era și el pe deplin satisfăcut. Îi simțea inima bătând să-i spargă pieptul și era fericit că o făcuse să uite complet de sine. Îi făcuse și ea același lucru și se încruntă dându-și seama că-i devenise imposibil acum să se distanțe de ea. Nu putea să facă dragoste cu ea și apoi să se întoarcă pur și simplu la treburile lui și să și-o scoată din minte. Johanna devenise pentru el mai mult decât o femeie cu care să se culce noaptea.
Era soția lui dar, fir' ar să fie, era mai mult decât atât. Era iubirea vieții lui.
- La dracu'!
Își ridică capul s-o privească. Dormea adânc și Gabriel răsuflă ușurat, căci nu trebuia să-i explice de ce înjurase sau de ce avea privirea aceea uluită. Nu se putea hotărî să plece. I se părea atât de frumoasă și, totuși, știa că nu înfățișarea ei îl făcuse să-și piardă mințile și să se îndrăgostească nebunește de ea. Nu, era sufletul ei, inima ei care-l făcea să uite de îndatoririle lui. Frumusețea trupului se stinge cu vremea, dar frumusețea sufletului Johannei îi părea tot mai sclipitoare pe zi ce trecea.
Îl orbise, îl înrobise și era prea târziu pentru a se mai apăra de ea. Nu-i mai rămânea decât un singur lucru de făcut. Johanna va trebui să se îndrăgostească și ea de el. Să-l ia dracu' dacă se va lăsa să fie atât de vulnerabil fără a dobândi la fel de mult.
Se simți mai bine, căci i se părea un plan bun. Nu prea știa cum o va face să se îndrăgostească de el, dar era un om inteligent. Va găsi el ceva.
Se aplecă s-o sărute pe frunte, apoi se dădu jos din pat. O epuizase, se gândi el, întinzând mâna să-și ia pledul. Zâmbi dându-și seama de asta, apoi se surprinse căscând și înțelese că și ea îl vlăguise.
O privi din nou în vreme ce se îmbrăca, apoi se duse s-o învelească. Și, fir-ar al naibii, simți că trebuie s-o sărute din nou înainte de a pleca. Era el însuși uluit de propria lui purtare rușinoasă. Dragostea este o treabă încurcată. Poate cu timpul, îi va dezlega ițele.
Dădu să trântească ușa, dar se opri la timp și o închise cât putu de încet.
La dracu', devenea prea grijuliu. Își scutură cu putere capul pentru a-și reveni. Se întrebă ce altă surpriză îl mai aștepta acum, când recunoscuse fața de el însuși că-și iubea într-adevăr soția.
Viitorul îl îngrijora. Dacă mai devenea și un soț îndatoritor, jura că va trebui neapărat să ucidă pe cineva.
Da, dragostea este o treabă încurcată.
***** ***** ***** ***** *****
Johanna dormi toată noaptea și, când se trezi, Gabriel plecase deja din cameră. Îi părea bine că e singură, căci se simțea foarte rău. De fiecare dată când respira îi venea să vomite. Încercă de două ori să se de-a jos din pat, dar o apucară amețeala și de durerea de stomac.
Reuși să ajungă la lavoar și își puse o batistă udă pe frunte, dar asta n-o ajută deloc. În cele din urmă, renunță să se mai împotrivească și îngenunche lângă plosca pe care o avea în cameră, forțându-se să vomite până ce crezu că va leșina din nou.
Era sigură că va muri; dar după ce termină, se simți surprinzător de bine din nou. Indiferent de ce boală suferea, se sfârșise repede sau avea simptome ciudate. Însă nu se putea îngriji, până ce nu afla de ce boală era vorba.
De obicei nu-și lua măsuri de precauție prea mari, dar acum nu se putea stăpâni să nu se îngrijoreze. Crezuse că leșinul ei din seara trecută se datora faptului că nu mâncase nimic toată ziua și mirosului greu al mâncării. Dar aproape că leșinase din nou în dimineața aceea și singurul miros din camera ei era parfumul văii ce pătrundea prin fereastra deschisă.