Încă înainte de a deschide ochii în dimineaţa următoare, Gabriel ştia că soţia lui nu mai era lângă el în pat. La dracu'! Nici nu se iviseră bine zorile şi el, ca laird şi soţ al ei ar fi trebuit să fie primul care să se dea jos din pat. Totuşi, enervarea i se mai do-moli la gândul că, probabil, Johanna îl aştepta în holul de la intrare. Îşi aduse aminte cât de îngrijorată fusese soţia lui pentru Dumfries şi îşi spuse că o va găsi cu siguranţă jos lângă animal, oblojindu-i rana.
Văzu pledul Maclaurin pe un scaun. Johanna încurcase iar zilele şi se îmbrăcase două zile la rănd în culorile clanului MacBain. Era sigur că cei din clanul Maclaurin vor fi nemulţumiţi şi să-l ia dracu' dacă aea timp pentru problemele astea de mică importanţă. Ieşi din cameră şi-i văzu pe Keith şi Calum aşteptându-l în josul scărilor. Îl salutară amândoi în acelaşi timp.
– Unde-i soţia mea?
Cei doi soldaţi schimbară o privire îngrijorată, apoi Calum făcu un pas înainte pentru a-i răspunde:
– Credeam că e înăuntru cu dumneavoastră.
– Nu e.
– Atunci unde e? întrebă Calum.
Gabriel îl privi încruntat.
– Asta te-am întrebat şi eu.
Auzind glasul stăpânului său, Dumfries ridică vesel capul şi Gabriel se duse să-l mângâie, întrebându-l încet:
– Vrei să te scot puţin afară, Dumfries?
– Lady Johanna l-a scos deja afară, îi spuse Leila din pragul uşii.
Se grăbi apoi să coboare scările, le aruncă un zâmbet celor doi soldaţi, apoi se întoarse din nou către laird.
– I-a dat şi de mâncare şi a spus că azi câinele se simte mai bine.
– Cum poate să-şi dea seama atât de repede de asta? întrebă Keith.
– Am întrebat-o şi eu acelaşi lucru, spuse Leila zâmbind, şi mi-a răspuns că astăzi mârâitul lui e puţin mai puternic şi astfel şi-a dat seama că-i mai bine.
– Unde e soţia mea?
– S-a dus să facă o plimbare călare, răspunse Leila. A spus că e o zi frumoasă pentru a rămâne înăuntru.
– Soţia mea a plecat călare singură?
Gabriel stâlci o înjurătură printre dinţi şi ieşi fără a mai aş-tepta vreun răspuns. Keith şi Calum se grăbiră să-l urmeze.
– Îmi asum răspunderea pentru orice i se va întâmpla stăpânei, zise Keith. Astăzi e rândul meu să am grijă de doamna şi ar fi trebuit să ajung mai devreme. La naiba, dar aş vrea să mai stea locului.
– Stăpâna purta pledul MacBain, le strigă Leila.
– Dar nu trebuia, zise Keith.
– Şi totuşi, purta pledul MacBain, sir.
Calum îşi scărpină bărbia:
– Ei, a încurcat zilele, zise, făcându-i cu ochiul Leilei, apoi grăbindu-se să-l ajungă din urmă pe Keith.
Gabriel încercă să-şi stăpânească îngrijorarea, dar nu reuşi decât să se enerveze. Îi spusese foarte clar Johannei că trebuie să se odihnească şi asta nu includea plimbări de una singură pe dea-lurile înţesate de lupi. Chiar trebuia s-o închidă în cameră? Îşi jură că o să-i pună întrebarea de îndată ce o va găsi.
Văzându-şi laird-ul îndreptându-se spre grajduri, Sean, îngrijitorul cailor, se grăbi să-i pregătească armărsarul. Tocmai îi scotea calul afară, când Gabriel ajunse lângă el. Înfăşcă frâiele din mâinile lui Sean, mormăi un răspuns la salutul îngrijitorului şi încălecă dintr-o săritură. În scurt timp era în plin galop, traversând pajiştea.
Auggie auzi tropăitul copitelor şi îşi ridică privirea. Stătea în genunchi, măsurând distanţele dintre gropi. Se grăbi să se ridice şi făcu un semn de salut cu capul, când laird-ul se opri în faţa lui.
– Bună ziua, laird MacBain.
– Bună ziua, Auggie, îi răspunse Gabriel scrutând pajiştea. Ai văzut-o cumva pe soţia mea?
– O văd chiar acum, MacBain, îi răspunse Auggie arătându-i cu mâna vârful dealului.
Gabriel se întoarse să privească şi o zări imediat pe Johanna.
– Ce naiba face acolo?
– Contemplă împrejurările.
– Ce dracu' mai e şi asta? Poate vrei să spui „împrejurimile".
– Nu, MacBain. Aşa mi-a spus, aşa-ţi zic: împrejurările. Stă acolo de mai bine de o oră şi cred că a avut mult de contemplat.
Gabriel îşi îndemnă calul spre vârful dealului.
– E o zi frumoasă pentru o plimbare călare, îi strigă Auggie.
– E şi mai frumoasă pentru a sta înăuntru, mormăi Gabriel ca răspuns.
Johanna tocmai se pregătea să se întoarcă la castel, când îl zări pe Gabriel venind către ea. Îşi flutură mâna în semn de salut, apoi aşteptă, luniştită, ca el să se apropie. Era pregătită să-l înfrunte şi respira adânc pentru a-şi face curaj, gândindu-se la ce va urma. Era totuşi timpul să-şi pună planul în aplicare. Îi era puţin teamă, dar era şi fireşte să-i fie. Trebuia să-i explice că pu-tea avea şi singură grijă de ea.
Se trezise cam cu o oră înainte de ivirea zorilor şi îşi petrecuse o mare parte din acest timp gândindu-se la schimbările pe care voise să le facă. Majoritatea priveau propria ei purtare, dar erau şi câteva schimbări pe care se gândea săl ajute pe soţul ei să le facă. De fapt, totul pornise de la câinele lui Gabriel. Johanna învăţase ceva foarte folositor în vreme ce-i oblojea rana. Îşi dădu seama că mârâitul lui era de fapt un semn de afecţiune, ceea ce însemna că n-avea de ce să se teamă de câine. Câteva mângâieri şi vorbe bune îi câştigaseră încrederea lui Dumfries. În dimineaţa aceea, când îi dăduse să mănânce, câinele îi linse mâinile mârâind în semn de afecţiune. Şi asta-i aducea aminte de stăpânul lui. Nu o mai îngrijorau atât privirile încruntate ale soţului ei.
– Ţi-am poruncit să te odihneşti.
Johanna ignoră salutul lui ostil.
– Bună dimineaţa, Gabriel. Ai dormit bine?
Gabriel era atât de aproape de ea încât piciorul lui drept îi atingea genunghiul. Johanna nu putu rezista privirii lui încruntate şi plecă ochii. Trebuia să se concentreze şi n-o putea face atunci când el o privea aşa. N-avea prea multe să-i spună, dar erau lucruri importante. Gabriel observă că soţia lui îşi luase arcul şi săgeţile şi îşi zise că era o dovadă foarte bună de precauţie în caz că se întâlnea cu vreo haită de lupi. Totuşi, una era să tragă la ţintă într-un copac, şi alta să nimerească o fiară sălbatică... un lup înfometat sau un mistreţ stârnit. Gândul la primejdia prin care ar fi putut să treacă soţia lui îl făcu să se încrunte şi mai tare.
– Mi-ai nesocotit cu bună ştiinţă porunca, Johanna. Nu ţi-am îngăduit...
Johanna se aplecă în şa şi-l atinse cu vârful degetelor pe gât într-o mângâiere uşoară. Atingerea aceea îl ului, întrerupându-i pentru moment şirul gândurilor. Înainte de a avea timp să reacţioneze, Johanna se îndreptă din nou în şa cu mâinile încrucişate, privindu-l zâmbind. Gabriel clipi de câteva ori, încercând să-şi pună ordine în gânduri, apoi începu din nou:
– Nici n-ai idee câte primejdii...
Din nou! La dracu' dacă n-o făcea intenţionat pentru a-i distrage atenţia. Îi prinse mâna înainte ca ea să aibă timp să şi-o retragă.
– Ce naiba faci?
– Te mângâi...
Gabriel vru să mai spună ceva, dar se răzgândi. O privi câteva clipe în tăcere, încercând să înţeleagă ce o apucase.
– De ce? vru să ştie.
– În semn de afecţiun, my lord. Te deranjează faptul că te-am mângâiat?
– Nu, mormăi el.
Îi prinse bărbia, silind-o să-l privească, apoi se aplecă şi o sărută îndelung. Johanna îşi puse braţele în jurul gâtului lui, strângându-se tot mai tare la pieptul lui şi sărutându-l la fel de pătimaş. Nu ştia cum se întâmplase, dar, când se opriră din sărutat, se trezi alături de el pe şa. Gabriel o ţinea strâns în braţe şi Johanna îşi rezemă capul pe pieptul lui, zâmbind mulţumită. Îi venea să râdă. Dumnezeule, reuşise, într-adevăr, să-şi demonstreze ceea ce-şi pusese în gând. Gabriel era la fel ca şi câinele său şi amândurora le plăcea la fel de mult să mârâie.
– Îi este permis unei soţii să-şi arate afecţiunea faţă de soţul ei?
MacBain îi dădu a înţelege că era de acord cu gestul ei. Doamne, ce aroganţă! Îşi ridică fruntea să-l privească.
– Şi îi este permis unui soţ să-şi ia soţia pe cal?
– Desigur, un soţ poate face orice doreşte.
„Şi o soţie la fel", se gândi ea.
– De ce eşti tot timpul atât de serios, my lord? Mi-ar plăcea să te văd zâmbind mai des.
– Sunt un războinic, Johanna.
După privirea lui, Johanna îşi dădu seama că el considera că-i dăduse o explicaţie completă. Gabriel o reaşeză pe calul ei.
– Şi tu zâmbeşti rar. De ce?
– Sunt soţia unui războinic, my lord, îi răspunse Johanna zâmbind.
Gabriel nu se putu stăpâni să nu zâmbească, la rândul lui, auzindu-i răspunsul înţepat.
– Eşti foarte chipeş când zâmbeşti, my lord.
– Dar ţie nu-ţi plac bărbaţii chipeşi.
– Încercam să-ţi fac un compliment, sir.
– De ce?
Johanna nu-i răspunse.
– Ce făceai aici singură?
– Ai puţin timp să facem o plimbare călare? Vreau să găsesc o peşteră despre care mi-a vorbit Auggie. E o comoară ascunsă înăuntru.
– Ce comoară?
– Mai întăi ajută-mă să găsesc peştera şi apoi îţi voi spune ce e înăuntru. Ştiu cât eşti de ocupat, dar nu durează mai mult de o oră. Te rog!
Gabriel se gândi o clipă. Avea treburi importante de rezol-vat şi n-ar fi trebuit să le amâne. Şi i se părea aiurea să călărească aşa, de dragul de a călări. Era o pierdere de timp. Dar îi plăcea ideea de a petrece câteva minute, căci de mai mult nici nu încăpea vorbă, alături de frumoasa lui soţie.
– Bine, Johanna, te urmez.
– Mulţumesc, my lord.
Părea într-adevăr foarte mulţumită. Doamne, câtă plăcere îi făcuse un lucru atât de mic! Lui Gabriel îi păru rău că avusese nevoie de atâta timp să se hotărască.
Johanna n-avea de gând să-l lase să se răzgândească. Voia să-l îndepărteze cât mai mult de castel... şi de treburile lui pentru a putea discuta în linişte cu el. Porni la galop în josul dealului. Se ţinea bine în şa şi asta îl uimea. Lui i se părea prea firavă chiar pentru a o lăsa să iasă afară. Gabriel o urmă îndeaproape, până ajunseră lăngă pădure. Atunci trecu în faţă. După o oră de hoinăreală în căutarea peşterii, Johanna era gata să renunţe pe ziua aceea.
– Data viitoare va trebui să-l rugăm pe Auggie să vină cu noi şi să ne arate drumul.
Luară calea întoarsă prin pădure şi se opriră la pârâu.
– Eşti gata să ne întoarcem?o întrebă Gabriel.
– Voiam mai întâi să-ţi vorbesc, my lord, şi dacă nu mi-ar fi aşa de foame, te-aş fi rugat să mai rămânem aici. Vezi ce verde e toată valea?
Apoi cu o sclipire răutăcioasă în ochi:
– Şi când te gândeşti că aveţi o vreme atât de călduroasă tot anul. Doamne, ce norocoasă sunt!
Pe Gabriel îl reconforta entuziasmul ei. N-o mai văzuse nici-odată atât de dispusă şi veselia ei îi încălzea inima. Nici el n-ar fi vrut să plece.
– Pot să-ţi astâmpăr foamea, nevastă.
– Ai de gând să vânezi ceva?
– Nu, am tot ce ne trebuie.
Gabriel descălecă şi o ajută şi pe ea să coboare de pe cal.
– Eşti prea slabă, nevastă.
Johanna nu-l luă în seamă.
– Şi unde e mâncarea cu care te lăudai? Crezi că o să ne pice ca o mană din cer?
Gabriel scoase o tăviţă de metal şi o pungă de piele de sub şaua calului şi îi făcu semn să se aşeze lângă pârâu. Apoi legă caii şi se duse lângă ea.
– Scoate-ţi pledul, Johanna, şi aşează-l ca o pătură lângă pinii ăia.
– Nu e prea elegant să-mi scot pledul.
Vocea ei îi spunea că n-o deranja dacă nu se purta elegant. Johanna era de obicei foarte tăcută şi voioşia ei de acum îl nedumeri; îşi spuse că trebuie să afle cauza acelei schimbări.
Gabriel făcu focul şi puse tăviţa de metal deasupra ca s-o încălzească. Apoi luă un pumn de făină de ovăz din punga de piele, o amestecă cu puţină apă şi făcu iute o lipie destul de mare, pe care o aruncă în tăviţă, după care începu să facă alta. Când fură gata, i le întinse soţie sale să le mănânce. Johanna luă o înghiţitură şi avu senzaţia că gura i se umple cu nisip. Totuşi, nu spuse nimic, gândindu-se că soţul ei se străduise să-i facă de mâncare şi n-ar fi fost prea frumos din partea ei să-i arate cât de rele i se păreau la gust lipiile făcute de el.
Gabriel o privea amuzat cum se chinuie să mestece, ducându-se la râu aproape de fiecare dată când lua o înghiţitură pentru a bea apă şi a putea astfel înghiţi mai bine mâncarea. Nu mâncase nici jumătate de lipie, când o auzi spunându-i că se săturase.
– Bine că te-ai gândit să iei ceva de mâncare cu tine.
– Fiecare luptător trebuie să aibă mâncare la el, Johanna, spuse Gabriel aşezându-se lângă ea şi rezemându-se de trunchiul unui copac.
– Avem întotdeuna tot ce ne trebuie pentru vânătoare sau pentru luptă. În Highlands trebuie să te ajuţi sigur. Noi n-avem nevoie de pâine şi vin şi nici nu ne trebuie căruţe cu mâncare să ne ghiftuim, cum fac soldaţii englezi. Pledurile ne servesc ca pături sau corturi şi pământul ne dă hrana de care avem nevoie.
– Când nu furaţi de la celelalte clanuri.
– Da.
– E un păcat să iei ce nu-i al tău.
– Aşa se procedează aici.
– Şi ceilalţi fură şi ei de la clanul tău câte ceva?
– N-avem nimic ce i-ar putea atrage.
– Şi toţi fură unii de la alţii?
– Desigur.
– Ce sălbatici! Şi nici un laird nu se târguieşte pentru un lucru de care are nevoie?
– Unii se târguiesc. Se întâlnesc de două ori pe an lângă Moroy Firth şi, după câte am auzit, acolo schimbă între ei ce le prisoseşte. Da' nu se duc decât clanurile care nu sunt în război.
– Cum adică, după câte-am auzit? Nu te-ai dus niciodată?
– Nu.
Johanna aşteptă ca el să continue, dar Gabriel nu mai adău-gă nimic.
– Nu te-au invitat? întrebă, furioasă la gândul unei aseme-nea insulte.
– Toţi şefii de clan sânt invitaţi, nevastă?
– Atunci de ce naiba nu te-ai dus niciodată?
– N-am avut nici timpul, nici dorinţa să mă duc. Şi-apoi, ţi-am mai spus de nu ştiu câte ori că nu aveam cu ce să ne târguim.
– Şi dacă ai avea, te-ai duce?
Gabriel ridică din umeri în loc de răspuns.
– Ce spune părintele MacKechnnie despre faptul că furaţi tot timpul?
Femeia asta era obsedată de părerea preotului.
– Nu spune nimic. De altfel, ştie că n-ar avea nici un rost. Supravieţuirea contează mai mult decât grijile mărunte, să nu păcătuieşti.
Johanna era uluită de cuvintele lui. Şi la naiba dacă nu-l invidia! Ce plăcut trebuie să fie să nu-ţi mai faci atâtea griji că păcătuieşti!
– Părintele MacKechnnie e un preot puţin obişnuit.
– Ce te face să spui spui asta?
– E foarte bun şi asta mi se pare puţin obişnuit.
Gabriel se încruntă, auzind-o.
– Cum sunt preoţii în Anglia?
– Nemiloşi.
Răspunsul îi scăpase fără să vrea şi se simţi imediat vinovată că-i judecăse pe toţi slujitorii Domnului după cei puţini pe care-i cunoscuse ea.
– Ei, unii poate că au suflet bun. Sunt convinsă că nu toţi cred că femeile sunt ultimele în iubirea Domnului.
– Femeile sunt ce?
- Ultimele în iubirea Domnului, îi repetă ea îndreptându-şi umerii, dar continuând să-şi ţină fruntea plecată. Ar fi mai bine să ştii şi tu Gabriel, că nu mă am foarte bine cu biserica.
Se purta de parcă i-ar fi mărturisit ceva îngrozitor.
– De ce?
– Sunt o eretică, şopti ea.
Gabriel zâmbi şi Johanna crezu că el nu o lua în serios.
– Sunt o eretică. Nu cred nimic din învăţăturile bisericii.
– Ce nu crezi, de fapt?
– Că Dumnezeu iubeşte femeile mai puţin decât pe animale.
Gabriel nu mai auzise ceva mai absurd.
– Cine ţi-a spus...
– Episcopul Hallwick, îl întrerupse Johanna. Îi plăcea să-mi tot repete ierarhia dată de Dumnezeu pentru a-mi aminti de nimicnicia mea. Îmi spunea că, dacă nu învăţ ce înseamnă supunerea şi umilinţa, nu voi ajunge niciodată să văd chipul îngerilor.
– Episcopul ăsta era duhovnicul taă?
– Un timp, da. Raulf avea o poziţie importantă şi episcopul era sfetnicul şi duhovnicul lui. Îi spunea ce pedeapsă să-mi dea.
– Şi ce pedepse îţi dădea?
Johanna clătină din cap, refuzând să-i răspundă. Îi părea rău că deschisese discuţia aceea.
– Când îl aduci pe Alex acasă?
Gabriel înţelese că voia să schimbe subiectul şi se hotărî s-o lase în pace pentru un moment. Soţia lui îşi făcea tot felul de griji ciudate şi după modul în care îşi frângea mâinile când îi vorbise despre episcop, îşi dădea seama că Hallwick era cel care o înfricoşa cel mai tare.
– O să-l aduc atunci când se va termina lucrul la castel. M-ai mai întrebat asta şi ieri şi ţi-am răspuns la fel. Ce, ai uitat?
– Probabil că te voi întreba şi mâine.
– De ce?
– Un fiu trebuie să trăiască alături de tatăl său. Crezi că lui îi place să aştepte atât? Crezi că e fericit la familia mamei lui? Ai atâta încredere în oamenii aceia ca să-i laşi să-ţi crească unicul fiu? Un copil atât de mic ca Alex are nevoie de tatăl lui.
Întrebările ei i se păreau o insultă. Ce naiba, ea chiar credea că şi-ar fi lăsat fiul pe mâinile oricui? Totuşi, Gabriel nu credea că soţia lui voise să-l jignească. Se citea pe faţa ei cât era de îngrijorată pentru băiat.
– Alex mi-ar spune, dacă ar fi nefericit sau dacă cineva s-ar purta rău cu el.
– Nu, nu cred c-ar putea să-ţi spună. Poate că suferă în tăcere.
– De ce-ar suferi în tăcere?
– Pentru că i-ar fi ruşine să spună ceva. Poate că el crede că din vina lui oamenii se poartă rău cu el. Adu-l acasă, Gabriel. Locul lui e aici, cu noi.
Gabriel o luă în braţe, silind-o să se uite la el. O privi câteva clipe în tăcere, încercând să înţeleagă ce se petrecea în mintea ei.
– O să-l aduc acasă într-o scurtă vizită.
– Când?
– Săptămâna viitoare. Îl voi întreba atunci dacă e nefericit sau dacă cineva se poartă rău cu el. Şi, adăugă ferm când Johanna dădu să-l contrazică, îmi va spune adevărul. Acum vreau să te întreb ceva, Johanna. Cât timp ai suferit în trăcere?
– M-ai înţeles greşit. Am avut o copilărie minunată şi părinţii mei au fost nişte oameni buni şi iubitori. Tata a murit acum trei ani şi îi simt încă tare lipsa.
– Şi mama ta?
– Acum e singură. Ştii, n-aş fi acceptat niciodată să vin aici, dacă Nicholas nu mi-ar fi promis că va avea grijă de ea. E un fiu tare bun.
– Probabil că-ţi vedeai părinţii foarte des, când ai fost măritată cu englezul, dar acum distanţa e prea mare pentru a putea face mamei tale mai mult de o vizită pe an.
– O să mă laşi să-mi vizitez mama? Părea uluită.