- Băiatul înţelege engleza? întrebă părintele MacKechnie.
- Puţin, răspunse MacBain. Johanna mi-a spus că ai început s-o înveţi scoţiana. Crezi că ştie să vorbească destul de bine pentru a se înţelege cu Alex?
- Probabil că da, zise preotul ridicând din umeri.
Johanna vorbi câteva minute cu copilul. Apoi îi întinse mâna şi Alex sări în picioare, coborî în fugă scările şi-i dădu mâna. Johanna se aplecă, îi dădu părul la o parte din ochi, îi aranja pledul care căzuse pe un umăr, apoi îl trease către ea şi-l îmbrăţişa.
- Asta înţelege cu siguranţă, şopti MacKechnie.
- Ce înţelege? întrebă Calum.
- Că e acceptat, zâmbi preotul.
MacBain dădu aprobator din cap. Johanna trecuse din nou alături de Nicholas, luându-l de braţ.
- Acum sunt gata, îi spuse ea. Alex, du-te lângă tatăl tău. E datoria mea să vin către voi amândoi.
Băiatul îi făcu semn din cap că a înțeles. Alergă spre tatăl său și își ocupă locul în stânga lui. MacBain își plecă privirea către fiul său. Expresia feței îi era reținută și Johanna nu-și putea da seama dacă era mulțumit sau enervat. Acum își ațintise privirile asupra ei și când Johanna începu să se apropie de el, MacBain își plecă brațul mângâind creștetul băiatului.
Nicholas era cel care o ducea la altar și era al naibii de mândru de sora lui. Știa cât era de emoționantă și, totuși, observă că Johanna nu încetase să se agațe de brațul lui. Stătea între cei doi războinici, avându-i pe viitorul ei soț în dreapta și pe fratele ei în stânga. Își ținea capul sus, umerii drepți și privea nemișcată înainte. Purta o rochie albă, până la glezne și o mantie până la genunchi. Marginea decolteului rochiei era brodată cu trandafiri roz; și ea mirosea tot a trandafiri. Era un parfum delicat care-l înnebunea pe MacBain.
Părintele MacKechnie luă un bucheţel de flori din colţul altarului şi i-l întinse Johannei, înainte de a se grăbi să treacă de partea cealaltă a altarului pentru a începe slujba.
MacBain nu-şi putea lua ochii de la mireasa lui. Era atât de gingașă încât martor îi era Dumnezeu că nu știa ce va face cu ea. Se temea mai ales că Johanna nu va avea destulă putere să înfrunte viața atât de aspră. Se sili să nu se mai gândească la toate acestea. Era de datoria lui să aibă grijă ca Johanna să poată înfrunta viața ce o aștepta. O va apăra de pericole și, la naiba, dacă va fi nevoie, o va îndopa până va mai prinde ceva puteri. Nu știa exact ce trebuia să facă, dar era un om inteligent; va găsi el ceva. Nu-i va lăsa să-și murdărească mâinile sau să se spetească muncind și-i va cere să se odihnească în fiecare zi. Cel puțin atâta lucru putea și el să facă - să aibă grijă de ea drept mulțumire pentru pământul pe care i-l dăruise; căci, desigur, ăsta era singurul motiv pentru care-și făcea atâtea griji pentru ea.
Johanna îşi retrase mâna dintr-a lui pentru a-şi putea aranja şuviţa de păr care-i căzuse pe frunte. Era un gest plin de graţie şi atât de feminin! Claia de păr blond şi ondulat îi acoperea tot spatele şi mâna în care ţinea buchetul îi tremura îi atât de tare încât florile se scuturaseră aproape de tot.
Aşteptă ca ea să-şi pună din nou mâna într-a lui, dar ea întârzie s-o facă; asta îl descurajă atât de mult încât se grăbi s-o prindă el de mână, trăgând-o către el în acelaşi timp.
Nicholas văzu gestul acela atât de posesiv şi zâmbi.
Slujba se desfăşură în mod firesc până când părintele MacKechnie îi ceru Johannei să jure că-și va iubi, cinsti și asculta soțul. Johanna stătu pe gânduri câteva clipe, apoi clătină din cap, întorcându-se către mire. Îi făcu semn să se aplece puțin, apoi se ridică pe vârfuri pentru a-i șopti la ureche:
- Voi încerca să vă iubesc, my lord, şi fireşte că vă voi cinsti, căci veţi fi soţul meu, dar nu cred că vă voi asculta prea mult. Mi-am dat seama că supunerea totală nu se potriveşte firii mele.
Mâinile ei smulgeau petalele florilor în vreme ce-i vorbea lui MacBain. Nu se putea uita în ochii lui, dar îi privea atent bărbia, aşteptând să-i audă răspunsul.
MacBain era prea uluit pentru a mai observa îngrijorarea ei. Se sili să nu izbucnească în râs.
- Îţi arde de glume? o întrebă cu voce tare.
Johanna îşi zise că din moment ce el nu părea prea îngrijorat să nu-l audă ceilalţi, nici ea n-avea de ce să fie.
- Să glumesc în mijlocul cununiei? îl întrebă ea la fel de tare. Nici gând, my lord. Sunt cât se poate de serioasă. Acestea sunt condiţiile mele. Le acceptaţi?
De data aceasta, MacBain izbucni în râs. Pur și simplu nu se mai putea abține. Johanna simți că tot curajul o părăsește. Era stânjenită, umilită, dar nu putea da înapoi tocmai acum. Nu-i rămânea decât un singur lucru de făcut. Își îndreaptă umerii, își trase mâna dintr-a lui și îi întinse buchetul de flori. Apoi făcu o reverență preotului și se întoarse să plece.
Era clar ce intenţiona să facă; totuşi câţiva soldaţi Maclaurin nu înţeleseseră ce se petrecea.
- Ce face, pleacă? întrebă Keith, comandantul soldatilor Maclaurin, destul de tare pentru a putea fi auzit de toţi.
- MacBain, vezi că pleacă! strigă un altul.
- Se pare că vrea să plece, zise şi părintele MacKechnie. Am spus eu ceva de s-a supărat?
Nicholas vru să se ducă după sora lui, dar MacBain îl prinse de braţ, făcându-i semn să rămână pe loc. Apoi îi întinse buchetul, mormăi ceva printre dinţi şi se duse după mireasă.
Johanna era aproape de ieşire, când MacBain o ajunse din urmă. O întoarse către el şi cum ea nu voia să-l privească, îi prinse bărbia, silind-o să se uite în ochii lui. Johanna îşi adună toate puterile pentru a-i înfrunta mânia.
- Măcar vei încerca să mă asculţi? o întrebă el la căpătul răbdării.
Johanna era atât de uimită încât îi zâmbi. Aşadar, nu era chiar atât de slabă. Îl înfruntase pe laird, forţându-l să o asculte. Nu era sigură că şi câştigase, dar cu siguranţă că nu peirduse nimic.
- Da, voi încerca, promise ea. Din când în când, se grăbi să adauge.
MacBain îşi roti ochii spre cer. Se gândi că pierduseră deja destul timp cu discuţia aceea. O prinse de mână şi o sili să-l urmeze către altar. Johanna trebui să alerge ca să se poate ţine după el.
Nicholas îşi descreţi fruntea văzând zâmbetul de pe chipul surorii sale. Era, bineînţeles, foarte curios să afle ce se întâmplase, dar îşi zise că va trebui să aştepte până după cununie pentru a afla.
Se înşela însă. Nu trebui să aştepte deloc. Johanna primi înapoi buchetul din mâinile fratelui său şi se întoarse către preot:
- Părinte, iertaţi-mă, vă rog, pentru întrerupere.
Preotul îi făcu semn din cap că nu se supărase. Apoi îi ceru din nou să jure că-şi va iubi, cinsti şi asculta soţul, adăugând şi un „te rog", de data aceasta.
- Îmi voi iubi şi cinsti soţul şi voi încerca să-l şi ascult din când în când, răspunse ea.
Nicholas izbucni în râs. Acum ştia ce se întâmplase. Dar oamenii lui MacBain scoaseră un strigăt îngrozitor auzind-o.
Laird-ul îi scurtă cu privirea, silindu-i să tacă. Apoi se întoarse încruntat către mireasa lui:
- Ascultarea şi supunerea sunt două lucruri diferite, îi spuse tăios.
- Eu cred că sunt acelaşi lucru.
- Te înşeli.
Privirea lui încruntată o înspăimântă atât de tare încât simţi că-şi pierde din nou curajul. Doamne, credea că n-o să se mai termine niciodată slujba aceea. Simţea că o părăsesc puterile.
Întinse buchetul lui MacBain şi se întoarse să plece din nou. Dar laird-ul zvârli florile în braţele lui Nicholas şi se grăbi s-o prindă, silind-o să rămână pe loc.
- Nu, nu. N-o s-o luăm iar de la capăt.
Şi pentru a-i arăta că vorbeşte serios îi puse braţul în jurul umerilor ţintuind-o alături de el.
- Nu vreau să ne prindă noaptea aici, Johanna.
Se simţea ca o neghioabă. Preotul o privea convins că-şi pierduse minţile. Trase aer în piept, apoi luă florile din mâna fratelui ei şi-i spuse preotului:
- Iertaţi-mă, părinte, că v-am întrerupt din nou. Vă rog să continuaţi.
Preotul îşi şterse fruntea cu o batistă, apoi se întoarse către mire, începând să-i vorbească despre meritele de a fi un soţ bun.
Johanna nu-l mai asculta. Era prea preocupată să-şi înlăture stânjeneala. Se săturase să-şi tot facă atâtea griji. Doar luase o hotărâre, nu? Spuse repede o rugăciune în gând şi îşi zise că va lăsa toate grijile în seama Domnului. Să se înghijoreze El pentru ea.
Era o hotărâre bună, dar parcă tot ar fi vrut ca Dumnezeu să-i dea un semn că totul va fi bine. Gândul acesta o făcu să zâmbească. Doamne, ce visuri! Era femeie, așadar ultima în iubirea lui Dumnezeu, cel puțin așa îi spusese de mii de ori episcopul Hallwick. Cu siguranță că El n-avea timp de grijile ei mărunte și probabil că se făcea vinovată de păcatul mândriei, sperând că Domnul o să-i trimită un semn.
Lăsă să-i scape un oftat. MacBain o auzi şi se întoarse s-o privească. Johanna schiţă un zâmbet.
Johanna era atât de uimită încât rămăsese cu gura căscată. Dar își reveni destul de repede. Totuși, gândurile o luară razna. În minte îi veneau tot felul de întrebări. Oare mama lui îl numise cu bună știință după cel mai de seamă dintre îngeri, cel mai iubit de Domnul? Johanna își amintea foarte bine lecțiile de religie despre arhanghelul Gavril, protectorul femeilor și copiilor. Își amintea poveștile minunate spuse copiilor din generație în generație despre cel mai strălucitor dintre îngeri.
Şi mama ei îi spunea că arhanghelul ei va veghea veşnic asupra sa. El era păzitorul ei şi pe el trebuia să-l cheme în ajutor când vise urâte îi tulburau somnul noaptea. Arhanghelui Gavriil era cel care-i ocrotea pe cei nevinovaţi şi îi pedepsea pe cei ticăloşi.
Johanna clătină din cap. Devenise prea romantică. Nu există nici un înţeles ascuns în numele soţului ei. Probabil că fusese doar o toană a mamei lui. Sau poate că-l numise după vreo rudă.
Dar nu se putea convinge. Probabil că era prea obosită şi din cauza asta se lăsase pradă acelor gânduri neghioabe.
Dar noaptea trecută se rugase totuşi pentru o minune şi doar cu câteva minute înainte îşi dorise ca Dumnezeu să-i dea un semn că totul va fi bine.
Johanna văzuse odată un desen al arhanghelui, făcut în cărbune de un călugăr. Îşi amintea fiecare amănunt. Îngerul era înfăţişat ca un războinic uriaş, înaripat, având o sabie strălucitoare în mână.
Bărbatul de lângă ea n-avea aripi, dar era un războinic uriaş şi avea o sabie strălucitoare la şold. Şi numele lui era Gabriel.
Oare Dumnezeu răspunsese până la urmă rugăciunilor ei?