Alone

27.

***Miranda***

Stateam in pragul usii si ma uitam la doi oameni. Femeia era plansa iar barbatul o sustinea, de parca urma sa cada. Ei se uitau la mine. O fata cu hainele sfasiate cu piciorul sangerand si cu noroi in par.

Urma sa le intorc spatele deoarece nu stiam ce altceva sa fac un momentul ala. Era patru dimineata. Ei erau treji. Ma asteptau. Au si plans. De ce? Eu nu eram altceva decat un copil neinsemnat adoptat de mai putin de doua luni. Dar am intepenit fara sa stiu ce as putea sa fac. Picioarele nu mi se miscau.

Ei nu imi ziceau nimic. Si eu nu mai puteam rezista in tacere. Preferam sa urle la mine. Sa ma incuie in camera si sa nu ma mai lase sa ies afara. Orice, dar nu tacere!

--Imi... pare rau...,am inceput sa ingaim.

Atunci, doamna Hammelstone ma cuprinse intr-o imbratisare sufocanta.

--Nu stiu ce s-a intamplat, Miranda, dar atata timp cat tu esti bine, hai sa uitam de incidentul asta.

Cuvintele astea m-au ravasit. Intr-un mod super afurisit.

Orice parinte adoptiv, oricat de nebun ar fi el, si-ar incuia copilul in pod. Nici nu imi imaginez cate amenzi ar fi trebuit sa plateasca daca eu pateam ceva. A semnat ca sunt sub protectia ei. Ce naiba! N-avea cum sa ma iubeasca mai mult decat banii! N-avea cum sa ma iubeasca deloc!

M-am retras putin cam repede din inbratisarea ei. Ea nu a facut decat sa arunce o privire incetosata covorului. S-a ridicat in picioare si m-a condus spre camera mea. Cand am ajuns in pragul usii, i-am trantit usa in nas. M-am sprijinit de usa masandu-mi tamplele.

--Ce tocmai s-a intamplat?m-am intrebat incet.

In spatele usii se auzeau o gramada de fosnete. Pasi grabiti care coborau si urcau scarile.

M-am asezat pe jos, inca rezemata de usa. Am incercat sa imi golesc mintea,ca sa ma pot linistii. Si atunci am auzit o frantura de conversatie.

"Va trebui sa ii spui. Nu va putea trai la nesfarsit asa. Ai vazut cum a reactionat."
"Stiu. Ii voi spune. Dar....fie pregatita."
"Nu mai poti astepta mult.Stii....se va intampla candva."

Am sarit in picioare speriata. M-am simtit asa ciudat. Am verificat usa ca sa ma asigur ca era inchisa si nu cumva am auzit prin usa deschisa. Apoi m-am uitat la geamuri. Stiu ca nu prea avea sens, dar o minte speriata nu gandeste logic.

"Ei sunt la parter. Cum am putut eu sa ii aud de aici?"mi-am spus.

Incercand sa trec peste faptul acesta, am incercat sa imi amintesc despre ce vorbeau. Ziceau ca trebuie sa spuna cuiva ceva..."Nu fi ridicola Miranda!Nu au ce sa iti ascunda! Nici macar nu te cunosc! Cel mai probabil nici nu vorbeau despre tine. Esti doar obosita."

Cu aceste ganduri urma sa imi inchei "noaptea alba".Mi-am aruncat hainele murdare in cosul de rufe,desi probabil petele alea nu vor mai iesi vreodata,mi-am luat niste pantaloni scurti de bumbac si un tricou, caci pijamaua aia de snobi pe care mi-au cumparat-o sotii Hammelstone imi dadea mancarimi numai cand ma uitam la ea,si m-am aruncat in pat,adormind imediat.

***Nick***

Cand am intrat in casa,era numai o mica lumina in bucatarie.Ecranul laptopului meu ii lumina fata Annei, care se holba la el.

--Ce dracu faci cu laptopul meu? am soptit facand-o sa tresara.Dami-l inapoi.
--Asculta,o sa ma lasi sa umblu cu laptopul tau,pentru ca altfel o sa ii zic mamei de ce Miranda ti-a facut o" vizita". O sa ii zic mamei absolut tot de la ce a "vazut" Miranda pana la faptul ca ai lipsit toata noaptea.
--De unde...,am inceput enervat.
--Nu este vina mea ca vorbesti prea tare. Se aude foarte bine de la mine din camera.

Am privit-o infrant.

--De cand esti tu o asa scorpie profitoare?am intrebat cu dezgust.
--Nu se stie. Poate am fost asa mereu,a chicotit ea.

***???***

A doua dimineata,cand am vazut-o, am vrut sa ii strig numele. Dar apoi, mi-am amintit ca, cu toata agitatia de azi-naopte nu am apucat sa o intreb cum o cheama deci se presupunea ca nu ii stiam numele.

Dar, din fericire, nu a durat prea mult pana m-a vazut si ea si a venit spre mine.

--Hey! m-a salutat. Sti... aseara nu am apucat sa te intreb cum te cheama.

--Da stiu,nici eu, i-am raspuns prea repoede."Idiot, idiodt, idiot!" Eu sunt Aidan,i-am raspuns.

--Miranda.

Chiar cand voiam sa o mai intreb ceva, mirosul ei mi-a atras atentia. Mirosea a sange. Si parea destul de proaspat. Apoi am simtit si un alt miros. Era idiotul ala. El a ranit-o!

--Um,Aidan? vocea Mirandei ma scoase dintre gandurile mele. Abia apoi am observat ca ma holbam la cizmele ei. S-a intamplat ceva?

Nu, am vrut sa spun, dar clopotelul m-a intrerupt. Ea a plecat si a intrat intr-o clasa.

Dupa lista pe care am primit-o, aveam istorie cu domnul Davis in sala 7C. Din clipa in care am intrat in clasa, am simtit mirosul care ma facea mereu sa ma enervez.

***Miranda***

Am intrat in clasa de literatura. Doamna profesoara ne impartea testele initiale. Dar eu nu ma putema gandi la altceva inafara de felul cum se uita la picioarele mele. A fost foarte ciudat si as fi vrut foarte mult sa stiu la ce se gandea atunci.

Inca era ciudat sa stau de vorba cu cel care mi-a cauzat atatea preobleme. Dar simteam ca pot avea incredere in el. Nu aveam un motiv anume. Era doar acea senzatie de siguranta pe care o aveai cand vorbeai cu un prieten vechi.

Sirul gandurilor mi-ar fi continuat la nesfarsit daca nu s-ar fi intors toate privirile copiilor din clasa spre mine.

--Poti sa imi raspunzi la intrebare, Miranda?

--Nu, ma scuzati, puteti repeta intrebarea? am raspuns dupa un moment de sovaire.

--Daca ai fi fost atenta, ai fi stiut ca deja Jackson Jay mi-a raspuns la intrebare, imi raspunse ea taios.

Ok, stiu ca ma verifica sa vada daca eram atenta dar nu vedeam nici un sens in a pune intrebarea de doua ori.

Ora continua, cu privirile aprige ale profesoarei atintite asupraa mea.

***Nick***

Desi m-am culcat la patru dimineata, m-am trezit mai devreme decat mama si sora mea si am pornit spre scoala. Am ajuns in clasa, in banca mea cu zece minute inainte sa se sune de intrare, ceea ce era foarte neobisnuit pentru mine. Singurul care mai era in clasa era un tocilar care statea in prima banca si se zgaia la mine.

"Ce mai contrast" mi-am spus. El era un tip cu par deschis, dat cu gel, cu ochelari cu rama groasa si un plover hidos crem. Eu aveam un tricou neru, blugi negri,si par inchis la culoare. Acum inteleg de ce se zgaia la mine. Mai degraba ai vedea un elfant zburand, decat un tip ca mine intr-o clasa.

--Ce? m-am rastit la el.

Tocilarul s-a intors in fata intimidat. Intre timp, mai venira copii in clasa. Sincer, nici nu stiam ce ora aveam, si nici nu prea eram capabil sa ma concentrez. Ma tot gandeam la noaptea trecuta, la cum Miranda a fugit in fata mea si a fost prinsa in capcana. Dar care erau sansele sa fim in acelasi loc? Sau macar in apropiere unul de altul. Erau aproape nule. Dar totusi, s-a intamplat. Si cum de nu am auzit-o fugind spre mine? Poate eram prea panicat sa o aud. Si din cauza panicii tipam cat ma tinea gura. De asta m-a auzit. Da. Asta trebuia sa fie raspunsul.

Cu atatea intrebari in cap, nu am observat privirea care ma fixa de ceva timp.

Asta e si capitolul 27. Sper ca nu e prea scurt pentru ca am scris pe calculator si nu imi dau seama. In orice caz, sper ca v-a placut, si deaca v-a placut, votati sau comentati.

Imi face mare placere sa citesc toate comentariile voastre si va multumesc pentru toata sustinerea.

Pe data viitoare! Bye!☆