Alone

1.

***Miranda***
Era o dimineata rece de 1 septembrie. Ma pregateam de o zi obisnuita si plictisitoare in care oamenii veneau sa vada copiii, din care unul norocos urma sa faca parte din familia lor. Dar eu nu voi participa. Eu niciodata nu participam. Nimeni nu a vrut sa ma adopte si nimeni nu va vrea vreodata. Ma obisnuisem cu ideea si nu imi mai pasa. Fiind obligata sa ma prezint la alegerile din timpul saptamanii imi luam cartea cu mine.

Neavand parinti, a trebuit sa muncesc ca sa imi cumpar alte lucruri pe langa ce imi oferea orfelinatul, iar orfelinatul nu oferea carti. Am fost nevoita sa imi iau o slujba de doi bani si sa muncesc o luna ca sa reusesc sa imi iau acea carte. Singura mea carte inafara manualelor pentru scoala.

Iubeam sa citesc si avand o singura carte, o citeam si o reciteam, iar aceasta a devenit putin soioasa. Dar chiar nu imi pasa de aspectul exterior. Niciodata nu am avut multe haine frumoase ca sa imi pese. De ce ar fi altfel la carti? Imi pasa de lumea care se afla in interiorul paginilor zdrentuite. Era o lume cu dragoni si cu luptatori, cu zane si cu spiridusi, si cel mai important, o lume in care fiecare copil avea o casa si niste parinti iubitori, iar saracia era rar intalnita. Pacat ca o astfel de lume nu putea exista. Era o lume perfecta. Cel putin dupa perspectiva mea, un copil care nu a avut niciodata mai nimic.

Cand am ajuns in hol, m-am asezat pe canapeaua jerpelita de langa fereastra, pe care ma asezam mereu, si m-am afundat in lectura. Nici nu am observat cum orele se scurgeau, iar oamenii intrau singuri si ieseau cu cate un copilas de mana. Orele treceau iar timpul de vizite se apropia de sfarsit. Dar eu nu aveam de unde sa stiu, caci nu mai eram prezenta. Eu eram in lumea magica din cartea mea. Singurul lucru care ma mai aducea la realitate era cate un tanc care plangea si se agata de mine.

De obicei mai urcam in camera doar tarziu, cand trebuia sa ma culc, dar in acea zi fu diferit. O umbra mare mi s-a asternut peste carte si m-a scos din starea de visare. Mi-am ridicat privirea, ca sa descopar ca inaintea mea era o femeie inalta, imbracata intr-o rochie eleganta rosie, cu un jerseu alb de dantela peste. Nefiind obisnuita sa mi se acorde atentie am ignorat persoana si m-am intors la cartea mea, dar dupa un timp, ardoarea pe care o simteam in crestet, semn ca femeia inca se mai uita la mine, deveni insuportabia, asa ca m-am uitat la ea cu o fata care nu exprima nimic si am intrebat raspicat:

--Va ajut cu ceva?

Femeia zambi la mine si raspunse pe o voce care se voia binevoitoare dar era mai degraba pitigaiata:

--Dar esti foarte studioasa, tu. Cati ani ai?

Ignorand intrebarea caci suna ca si cum ar incepe o discutie iar mie nu imi placeau discutiile prelungite, am repetat:

--Va ajut cu ceva?

Femeia rase strident apoi spuse raspicat.

--Tu trebuie sa fi Miranda, nu-i asa?
--Da, am raspuns nepasatoare.

Uitandu-se zambind la mine, femeia se prezenta ca fiind Elisa Hammelstone si puse cea mai ciudata intrebare auzita de mine vreodata: "Vrei sa faci parte din familia Hammelstone?"

Un mic throwback la inceputul povestii. Yay. Sunt constienta ca majoritatea voastra, cititori carora le sunt asa recunoscatoare ca imi citesc cartea, nu a citit primele capitole, care s-au sters. Dar acum, ca le rescriu, sper sa va bucurati de ele si sa va placa, chiar daca, poate anumite detalii le-ati dedus deja din continuarea povestii. Inca odata, ii multumesc lui BiaBibi-chan ca m-a incurajat sa fac asta. Ma simt foarte bine ca le rescriu. Si unii dintre voi se intreaba "De ce nu ai facut-o inainte?". Ei bine, cand am continuat cartea de la cap. 6, "pierderea" era destul de proaspata si nu prea voiam sa o fac. Dar intr-un sfarsit o fac si pe asta.

Bye☆