Alone

35.

***Miranda***

Nu am reusit sa schimb mullte cuvinte cu Nick, deoarece a adormit la loc. A durat destul de mult pana sa reusesc sa o fac pe doamna Hammelstone sa isi incheie povestile, care pareau ca nu se mai termina, ca sa plecam acasa.

Cand am iesit afara, aerul inghetat imi lovi fata, iar eu eram recunoscatoare ca am reusit sa ma abtin din a vomita peste tot de la mirosul mortii. Totusi, aerul rece nu a reusit sa imi ia taie de tot greata. Numai gandul la ce urma ma facea sa vreau sa urlu si sa fug cat mai departe, sa nu ma opresc.

Cand am intrat in casa, domnul Hammelstone statea pe fotiliu si citea o carte. Doamna Hammelstone l-a salutat si l-a intrebat ce vrea la cina. M-a intrebat si pe mine, dar eu nu mi-am dat seama pana cand domnul Hammelstone m-a atins pe umar si m-a intrebat ce am patit. Eu i-am raspuns ca sunt bine si am fugit la mine in camera. Am inchis usa dupa mine si am fugit la baie. In urmatoarele minute  am dat afara tot ce era in mine la acel moment.

Noaptea aceea a fost terifianta pentru mine, deoarece nu am plans. Nu eram trista . Tot ce simteam era greata. Oricate medicamente as fi luat, greata nu disparea. Stateam intinsa pe pat si ii ascultam pe doamna si domnul Hammelstone cum vorbeau.

"Am fost sa il vizitam pe Nick, de asta e asa"
"Esti sigura ca nu e si altceva?"
"Cum poti sa te gandesti la asa ceva? Boala nu e contagioasa."
"Nu la asta m-am referit. Esti sigura ca nu v-a auzit discutand? Parea foarte tulburata. Nu prea cred ca poate fi asa doar pentru ca i-a vazut starea lui Nick."
"Nu cred ca se poate. Eu si Betty am fost atente. Am vorbit incet si nu avea cum..."
"Elisa. Eu te inteleg ca ai fost atenta. Dar a mers la ea in camera acum trei ore si nu a mai iesit nici sa manance. Iti spun sigur ca ceva nu e inregula."

Si-au continuat discutia in drum pe scari, dar greata a devenit mai puternica si am fost nevoita sa fug la baie. Era dureros sa vomiti fara sa ai ce vomita. Era ca si cum stomacul facea tot posibilul sa iasa din tine.

Am auzit usa camerei mele deschizandu-se, si pe doamna Hammelstone alergand spre baie in timp ce eu incercam disperata sa ma ridic in picioare.

--O, draga, ce sa intamplat?m-a intrebat ea ingrijorata.
--S-sunt bine. Mi s-a facut greata dintr-o data. Dar sunt bine acum, am spus ragusita, incercand sa o fac sa iasa de la mine din camera. A fugit jos dupa medicamente iar eu am sarit in pat, prefacandu-ma adormita ca sa nu mai trebuiasca sa isi faca griji si sa stea in camera mea.

Cand a intrat si a vazut ca "dorm", a iesit incet din camera si a inchis usa. Atunci, eu m-am ridicat, mi-am luat niste tenisi si o geaca peste pijama si am fugit afara. Aveam nevoie de aer curat si aveam nevoie sa imi vad lupul.

Am iesit pe balcon si m-am urcat pe balustrada. Am sarit, sperand sa nu imi rup ceva si sa nu fac zgomot. Dorintele mi-au fost ascultate si am aterizat usor, in zapada. Am intrat in padure si am inceput sa fug. Fara destinatie. Fugeam unde vedeam cu ochii.

Am fugit pana m-am simtit calma, apoi m-am oprit. Era devreme. Dupa cum vedeam linia orizontului, era undeva in jur de ora patru dimineata, dar eu nu ma simteam obosita deloc. Mi-a facut bine sa fug.

M-am intors brusc simtind privirea lupului meu. Dar pe langa ochii lui primitori, am mai simtit ceva. Stiam mirosul ala...

***Aidan***

Stiam ca avea sa se intample undeva in viitorul apropiat. Stiam ca o sa imi recunoasca mirosul. In ochii ei a aprut dintr-o data ura si dezamagire. A luat-o la fuga. Fiecare muschi din corpul meu voia sa fuga dupa ea, sa ii explic tot, dar juramantul pe care l-am facut ma obliga sa o iau in directia opusa, la haita, sa ii anunt ca a aflat.

***Miranda***

Atunci mi-am dat seama. Adevarul ma lovi ca un pumn in fata si vedeam rosu in fata ochilor. Am vrut sa ma iau dupa el, sa fac orice era nevoie sa il transform inapoi si sa il intreb de ce. De ce mi-ar ascunde asta. Stiam ca el stia ce se intampla cu mine. M-ar fi scutit de nopti nedormite in care m-am gandit sa ma duc singura la o casa de nebuni. M-ar fi scutit de toate lucrurile pe care nu le stiam despre mine si de toate intrebarile. Atunci mi-a venit o idee.

Voiam sa stiu daca sunt ca el. M-am oprit, am luat un ciot de creanga de pe jos si mi l-am implantat in deget. Ciotul a strapuns pielea si mi-a dat sangele. Am stat si am asteptat. Vazand ca nu se intampla nimic, am cedat nervos. Am inceput sa plang. Atunci, tot iadul s-a coborat peste mine. Voci, atatea voci, toate vorbind despre mine. Toate venind dupa mine. Toate voind sa ma prinda.

Ingrozita, am luat-o la fuga. Cu lacrimi in ochi, nu vedeam pe unde mergeam. Crengi ma loveau peste fata, peste maini, de peste tot. Nu stiu cat am fugit. Puteau fi secunde, puteau fi minute, puteau fi ore. Nu mai puteam face diferenta. Prea multe voci veneau spre mine, iar sentimentul de frica se inzecea in fiecare moment. Atunci am simtit cum totul se schimba. Am simtit o durere imensa in tot corpul. Am simtit cum structura oaselor mi se schimba. Ma durea atat de tare incat nu am putut sa nu tip. Dar spre si mai marea mea oroare, pe gura imi iesi un urlet. Un urlet care cu siguranta nu era uman.

M-am uitat disperata in jur.Capul a inceput sa ma doara. Totul parca...stralucea. Culorile erau mult mai intense ce de obicei. Mirosurile imi intrau intepatoare pe nas. Puteam auzi totul. Si atunci l-am vazut. Era lupul meu, sau Aidan, privindu-ma uimit. Pe moment, socul nu ma lasa sa imi dau seama de ce, dar m-am uitat in jos si am vazut niste labe. Labele mele.

Voiam sa plang si sa topai. Eram fericita si trista. Dar cand m-am uitat in jur si am vazut o garamada de alti lupi, nervii si dezamagirea au revenit. Am facut stanga-nprejur si am plecat. Nu fugeam. Nu era nevoie. Stiam ca va veni dupa mine.

"Am vrut sa iti spun."
"Sigur."
"Chiar am vrut."
"Atunci de ce nu ai facut-o?"
"Nu aveam voie. Dar iti pot explica totul. Haide cu mine."
"Te astepti sa vin cu tine? Nu mai am incredere in tine."

Nu mi-a mai spus nimic. Dar am vazut un lup negru si mare venind. Acesta, fara nici o avertizare, m-a luat de ceafa, m-a ridicat ca si cum un caine isi ridica puii si a inceput sa mearga. Ceilalti lupi il urmau. Am incercat sa ma zbat dar nu a mers. Lupul era prea puternic. Avea un aer sobru, de lider. Si mi-am amintit ca fiecare haita are un lider. Avea sens. Lupii erau mult prea multi sa nu ii conduca nimeni. Ceea ce insemna ca Alpha ma cara pe mine ca pe un pui fara astampar. Ma simteam prea umilita ca sa imi ridic privirea.

Si am facut-o si pe asta. Am dat cartile pe fata. Stiu ca, capitolul a fost mai scurt, dar peste doua zile am teza la mate si abia mi-am facut timp sa scriu. Imi pare rau ca nu am mai scris de o luna... sper sa va placa capitolul.

Bye!☆