𝐙𝐄𝐂𝐄 𝐂𝐑𝐈𝐌𝐄 • 𝐟𝐢𝐧𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭

92.

Acum, viteza era esențială. Fugea pentru viața și pentru libertatea ei, ca o căprioară încolțită. Nu fugea de cineva anume; căuta pe cineva anume. Pe Zinda.

De ce naiba toți trebuiau să își bage nasul în treburile ei? Atunci Kit, acum Zinda. Nu puteau să lase lucrurile așa cum erau? Din cauza nenorocitei trebuise să îl ucidă pe Louis.

Iar ea chiar îl iubea – îl iubise, mai bine zis, acum că el aparținea trecutului. Din el nu aveau să mai rămână, în curând, decât oasele, îngropate sub un strat destul de gros de zăpadă și pământ. Nimeni nu știa locația exactă, toți cunoscuții erau încredințați că Louis și Oly erau la acel restaurant luxos...

Vederea i se încețoșă din cauza lacrimilor. Plângea. Aproape nu îi venea să creadă, dar lacrimile îi alunecau cu repeziciune pe obraz și ea abia apuca să le șteargă în grabă. Nu îi părea rău că îl ucisese pe Louis; fusese ceva absolut necesar. Dar plângea pentru că fusese forțată de împrejurări să o facă. Plângea pentru viitorul pe care l-ar fi putut avea împreună. Plângea pentru posibilitatea de a fi o femeie fericită cu el și cu tot ceea ce avusese ieri, iar acum nu mai avea. Nu îi mai rămăsese nimic: iubitul, cariera, chiar și lucrurile materiale de care se legase într-un fel, toate rămăseseră în urmă. Se obișnuise cu viața asta, iar când ajungi să te obișnuiești cu ceva realizezi cât de dureros este când ești nevoit să te desparți de acel ceva.