Lady Johanna

Capitolul IX (partea I)

Văzându-şi laird-ul îndreptându-se spre grajduri, Sean, îngrijitorul cailor, se grăbi să-i pregătească armărsarul. Tocmai îi scotea calul afară, când Gabriel ajunse lângă el. Înfăşcă frâiele din mâinile lui Sean, mormăi un răspuns la salutul îngrijitorului şi încălecă dintr-o săritură. În scurt timp era în plin galop, traversând pajiştea.

Auggie auzi tropăitul copitelor şi îşi ridică privirea. Stătea în genunchi, măsurând distanţele dintre gropi. Se grăbi să se ridice şi făcu un semn de salut cu capul, când laird-ul se opri în faţa lui.

– Bună ziua, laird MacBain.

– Bună ziua, Auggie, îi răspunse Gabriel scrutând pajiştea. Ai văzut-o cumva pe soţia mea?

– O văd chiar acum, MacBain, îi răspunse Auggie arătându-i cu mâna vârful dealului. 

Gabriel se întoarse să privească şi o zări imediat pe Johanna.

– Ce naiba face acolo?

– Contemplă împrejurările.

– Ce dracu' mai e şi asta? Poate vrei să spui „împrejurimile".

– Nu, MacBain. Aşa mi-a spus, aşa-ţi zic: împrejurările. Stă acolo de mai bine de o oră şi cred că a avut mult de contemplat.

Gabriel îşi îndemnă calul spre vârful dealului.

– E o zi frumoasă pentru o plimbare călare, îi strigă Auggie.

– E şi mai frumoasă pentru a sta înăuntru, mormăi Gabriel ca răspuns.

Johanna tocmai se pregătea să se întoarcă la castel, când îl zări pe Gabriel venind către ea. Îşi flutură mâna în semn de salut, apoi aşteptă, luniştită, ca el să se apropie. Era pregătită să-l înfrunte şi respira adânc pentru a-şi face curaj, gândindu-se la ce va urma. Era totuşi timpul să-şi pună planul în aplicare. Îi era puţin teamă, dar era şi fireşte să-i fie. Trebuia să-i explice că pu-tea avea şi singură grijă de ea.

Se trezise cam cu o oră înainte de ivirea zorilor şi îşi petrecuse o mare parte din acest timp gândindu-se la schimbările pe care voise să le facă. Majoritatea priveau propria ei purtare, dar erau şi câteva schimbări pe care se gândea săl ajute pe soţul ei să le facă. De fapt, totul pornise de la câinele lui Gabriel. Johanna învăţase ceva foarte folositor în vreme ce-i oblojea rana. Îşi dădu seama că mârâitul lui era de fapt un semn de afecţiune, ceea ce însemna că n-avea de ce să se teamă de câine. Câteva mângâieri şi vorbe bune îi câştigaseră încrederea lui Dumfries. În dimineaţa aceea, când îi dăduse să mănânce, câinele îi linse mâinile mârâind în semn de afecţiune. Şi asta-i aducea aminte de stăpânul lui. Nu o mai îngrijorau atât privirile încruntate ale soţului ei.

– Ţi-am poruncit să te odihneşti.

Johanna ignoră salutul lui ostil.

– Bună dimineaţa, Gabriel. Ai dormit bine?

Gabriel era atât de aproape de ea încât piciorul lui drept îi atingea genunghiul. Johanna nu putu rezista privirii lui încruntate şi plecă ochii. Trebuia să se concentreze şi n-o putea face atunci când el o privea aşa. N-avea prea multe să-i spună, dar erau lucruri importante. Gabriel observă că soţia lui îşi luase arcul şi săgeţile şi îşi zise că era o dovadă foarte bună de precauţie în caz că se întâlnea cu vreo haită de lupi. Totuşi, una era să tragă la ţintă într-un copac, şi alta să nimerească o fiară sălbatică... un lup înfometat sau un mistreţ stârnit. Gândul la primejdia prin care ar fi putut să treacă soţia lui îl făcu să se încrunte şi mai tare.