Lady Johanna

Capitolul IV (partea a-II-a)

- Voi încerca să vă iubesc, my lord, şi fireşte că vă voi cinsti, căci veţi fi soţul meu, dar nu cred că vă voi asculta prea mult. Mi-am dat seama că supunerea totală nu se potriveşte firii mele.

Mâinile ei smulgeau petalele florilor în vreme ce-i vorbea lui MacBain. Nu se putea uita în ochii lui, dar îi privea atent bărbia, aşteptând să-i audă răspunsul.

MacBain era prea uluit pentru a mai observa îngrijorarea ei. Se sili să nu izbucnească în râs.

- Îţi arde de glume? o întrebă cu voce tare.

Johanna îşi zise că din moment ce el nu părea prea îngrijorat să nu-l audă ceilalţi, nici ea n-avea de ce să fie.

- Să glumesc în mijlocul cununiei? îl întrebă ea la fel de tare. Nici gând, my lord. Sunt cât se poate de serioasă. Acestea sunt condiţiile mele. Le acceptaţi?

De data aceasta, MacBain izbucni în râs. Pur și simplu nu se mai putea abține. Johanna simți că tot curajul o părăsește. Era stânjenită, umilită, dar nu putea da înapoi tocmai acum. Nu-i rămânea decât un singur lucru de făcut. Își îndreaptă umerii, își trase mâna dintr-a lui și îi întinse buchetul de flori. Apoi făcu o reverență preotului și se întoarse să plece.

Era clar ce intenţiona să facă; totuşi câţiva soldaţi Maclaurin nu înţeleseseră ce se petrecea.

- Ce face, pleacă? întrebă Keith, comandantul soldatilor Maclaurin, destul de tare pentru a putea fi auzit de toţi.

- MacBain, vezi că pleacă! strigă un altul.

- Se pare că vrea să plece, zise şi părintele MacKechnie. Am spus eu ceva de s-a supărat?

Nicholas vru să se ducă după sora lui, dar MacBain îl prinse de braţ, făcându-i semn să rămână pe loc. Apoi îi întinse buchetul, mormăi ceva printre dinţi şi se duse după mireasă.

Johanna era aproape de ieşire, când MacBain o ajunse din urmă. O întoarse către el şi cum ea nu voia să-l privească, îi prinse bărbia, silind-o să se uite în ochii lui. Johanna îşi adună toate puterile pentru a-i înfrunta mânia.

- Măcar vei încerca să mă asculţi? o întrebă el la căpătul răbdării.

Johanna era atât de uimită încât îi zâmbi. Aşadar, nu era chiar atât de slabă. Îl înfruntase pe laird, forţându-l să o asculte. Nu era sigură că şi câştigase, dar cu siguranţă că nu peirduse nimic.

- Da, voi încerca, promise ea. Din când în când, se grăbi să adauge.

MacBain îşi roti ochii spre cer. Se gândi că pierduseră deja destul timp cu discuţia aceea. O prinse de mână şi o sili să-l urmeze către altar. Johanna trebui să alerge ca să se poate ţine după el.

Nicholas îşi descreţi fruntea văzând zâmbetul de pe chipul surorii sale. Era, bineînţeles, foarte curios să afle ce se întâmplase, dar îşi zise că va trebui să aştepte până după cununie pentru a afla.

Se înşela însă. Nu trebui să aştepte deloc. Johanna primi înapoi buchetul din mâinile fratelui său şi se întoarse către preot:

- Părinte, iertaţi-mă, vă rog, pentru întrerupere.

Preotul îi făcu semn din cap că nu se supărase. Apoi îi ceru din nou să jure că-şi va iubi, cinsti şi asculta soţul, adăugând şi un „te rog", de data aceasta.

- Îmi voi iubi şi cinsti soţul şi voi încerca să-l şi ascult din când în când, răspunse ea.

Nicholas izbucni în râs. Acum ştia ce se întâmplase. Dar oamenii lui MacBain scoaseră un strigăt îngrozitor auzind-o.

Laird-ul îi scurtă cu privirea, silindu-i să tacă. Apoi se întoarse încruntat către mireasa lui:

- Ascultarea şi supunerea sunt două lucruri diferite, îi spuse tăios.

- Eu cred că sunt acelaşi lucru.

- Te înşeli.

Privirea lui încruntată o înspăimântă atât de tare încât simţi că-şi pierde din nou curajul. Doamne, credea că n-o să se mai termine niciodată slujba aceea. Simţea că o părăsesc puterile.

Întinse buchetul lui MacBain şi se întoarse să plece din nou. Dar laird-ul zvârli florile în braţele lui Nicholas şi se grăbi s-o prindă, silind-o să rămână pe loc.

- Nu, nu. N-o s-o luăm iar de la capăt.

Şi pentru a-i arăta că vorbeşte serios îi puse braţul în jurul umerilor ţintuind-o alături de el.

- Nu vreau să ne prindă noaptea aici, Johanna.

Se simţea ca o neghioabă. Preotul o privea convins că-şi pierduse minţile. Trase aer în piept, apoi luă florile din mâna fratelui ei şi-i spuse preotului:

- Iertaţi-mă, părinte, că v-am întrerupt din nou. Vă rog să continuaţi.

Preotul îşi şterse fruntea cu o batistă, apoi se întoarse către mire, începând să-i vorbească despre meritele de a fi un soţ bun.

Johanna nu-l mai asculta. Era prea preocupată să-şi înlăture stânjeneala. Se săturase să-şi tot facă atâtea griji. Doar luase o hotărâre, nu? Spuse repede o rugăciune în gând şi îşi zise că va lăsa toate grijile în seama Domnului. Să se înghijoreze El pentru ea.

Era o hotărâre bună, dar parcă tot ar fi vrut ca Dumnezeu să-i dea un semn că totul va fi bine. Gândul acesta o făcu să zâmbească. Doamne, ce visuri! Era femeie, așadar ultima în iubirea lui Dumnezeu, cel puțin așa îi spusese de mii de ori episcopul Hallwick. Cu siguranță că El n-avea timp de grijile ei mărunte și probabil că se făcea vinovată de păcatul mândriei, sperând că Domnul o să-i trimită un semn.

Lăsă să-i scape un oftat. MacBain o auzi şi se întoarse s-o privească. Johanna schiţă un zâmbet.

Johanna era atât de uimită încât rămăsese cu gura căscată. Dar își reveni destul de repede. Totuși, gândurile o luară razna. În minte îi veneau tot felul de întrebări. Oare mama lui îl numise cu bună știință după cel mai de seamă dintre îngeri, cel mai iubit de Domnul? Johanna își amintea foarte bine lecțiile de religie despre arhanghelul Gavril, protectorul femeilor și copiilor. Își amintea poveștile minunate spuse copiilor din generație în generație despre cel mai strălucitor dintre îngeri.

Şi mama ei îi spunea că arhanghelul ei va veghea veşnic asupra sa. El era păzitorul ei şi pe el trebuia să-l cheme în ajutor când vise urâte îi tulburau somnul noaptea. Arhanghelui Gavriil era cel care-i ocrotea pe cei nevinovaţi şi îi pedepsea pe cei ticăloşi.

Johanna clătină din cap. Devenise prea romantică. Nu există nici un înţeles ascuns în numele soţului ei. Probabil că fusese doar o toană a mamei lui. Sau poate că-l numise după vreo rudă.

Dar nu se putea convinge. Probabil că era prea obosită şi din cauza asta se lăsase pradă acelor gânduri neghioabe.

Dar noaptea trecută se rugase totuşi pentru o minune şi doar cu câteva minute înainte îşi dorise ca Dumnezeu să-i dea un semn că totul va fi bine.

Johanna văzuse odată un desen al arhanghelui, făcut în cărbune de un călugăr. Îşi amintea fiecare amănunt. Îngerul era înfăţişat ca un războinic uriaş, înaripat, având o sabie strălucitoare în mână.

Bărbatul de lângă ea n-avea aripi, dar era un războinic uriaş şi avea o sabie strălucitoare la şold. Şi numele lui era Gabriel.

Oare Dumnezeu răspunsese până la urmă rugăciunilor ei?