Lady Johanna

Capitolul I (partea I)

– Da, aţi fi stat, admise Kelmet dând din cap. Sau aţi fi renunţat la aşteptare şi v-aţi fi întors acasă.

- Nu mă întorc până când nu-i dau de știre stăpânului tău de prăpădul făcut de vasalul lui pe pământul Maclaurin. Ucide oameni făr' de vină. Kelmet, și mă rog lui Dumnezeu ca stăpânul tău să nu știe ce ticălos și lacom de putere s-a dovedit a fi Marshall. Am auzit spunându-se că nobilul ar fi om drept și sper că lauda nu e vorbă-n vânt, căci trebuie să pun capăt fără zăbavă acelor cruzimi. Câțiva soldați Maclaurin s-au dus deja să ceară ajutor bastardului MacBain. O dată ce-i vor jura credință și-l vor alege laird(2), va fi prăpăd. MacBain va porni război împotriva lui Marshall și a tuturor celorlalți englezi care au jefuit pământul Maclaurin. Războinicul ăsta sălbatic știe ce înseamnă furie și răzbunarea și, pe sufletul meu, dacă însuși stăpânul tău, acolo unde s-a ascuns, nu va fi în primejdie de îndată ce MacBain va porni la luptă împotriva necredincioșilor cărora stăpânul tău le-a dat puteri depline.

Pe Kelmet conflictul scoțienilor îl captiva, deși nu era amestecat personal. Mai era și faptul că preotul îl ajută fără să-și dea seama să-și ducă la îndeplinire sarcina neplăcută pe care o avea. "Ce mai contează câteva minute în plus sau în minus", de gândi Kelmet.

– Credeţi că războinicul MacBain are de gând să vină în Anglia?

– Nu cred, sunt sigur. Stăpânul tău nu va avea nici cea mai mică bănuială până când nu va simţi tăişul sabiei lui MacBain pe beregată. Dar atunci va fi prea târziu.

Intendentul clătină neîncrezător din cap:

– Soldaţii stăpânului meu îl vor ucide înainte chiar de a ajunge lângă zidurile castelului.

– Asta s-o crezi tu, spuse MacKechnie cu hotărâre.

– Ei, că doar n-o fi MacBain ăsta de neînvins!

– Ba eu cred că e. N-am mai întâlnit niciodată un asemenea om. Nu vreau să te sperii cu poveştile pe care le-am auzit despre el. Doar atât îţi spun: să nu-ţi doreşti niciodată să-i vezi mânia abătându-se asupra acestui castel.

– Oricum nu mai contează, părinte, murmură Kelmet obosit.

– Ba contează, spuse tăios preotul. Am de gând să-l aştept oricât pe stăpânul tău. Situaţia e prea gravă ca să mă las cuprins de nerăbdare.

Părintele MacKenchnie tăcu pentru a-și redobândi calmul. Știa că pe intendent nu-l interesează problemele clanului Maclaurin dar, o dată ce începuse să vorbească despre asta, mânia pe care și-o ținuse în frâu până atunci țâșnise nestăpânită și nu-și mai putuse controla furia din voce. Schimbă subiectul, silindu-se să vorbească mult mai calm.

– Eşti încă plin de păcate, Kelmet, dar eşti un om cinstit care încearcă să-şi facă datoria. Dumnezeu va ţine seama de asta când vei sta în faţa Lui la Judecata de Apoi. Dacă nu vrei să te spovedesc, atunci ce altceva vrei să mă rogi?

– Am nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru lady Johanna, părinte. A sosit un mesaj de la Londra, din partea regelui John.

– Şi? îl îndemnă MacKechnie văzându-l că ezită.

– Stăpânul meu e mort.

– Doamne Dumnezeule, nu poate fi adevărat!

– E adevărat, părinte.

MacKechnie oftă din greu. Își făcu iute semnul crucii, apoi își plecă fruntea și-și împreună mâinile, începând să murmure o rugăciune pentru sufletul baronului. Vântul îi flutură sutana dar el era prea adâncit în rugăciune pentru a da vreo atenție acestui fapt. Kelmet își ridică privirile spre cer. Nori mari și negri apăruseră deasupra lor, aduși de vântul care întețea. Zgomotele ce prevesteau furtuna devenea din ce în ce mai cumplite, mai amenițătoare, mai potrivite zbucimului din sufletele lor.

Preotul se închină din nou după ce termină rugăciunea apoi se întoarse către intendent:

– De ce nu mi-ai spus imediat? De ce m-ai lăsat să vorbesc? Trebuia să mă fi oprit. Îndură-se Domnul acum de clanul MacLaurin, căci cine ştie ce se va mai abate asupra lui!

Kelmet dădu neputincios din cap:

– Nu ştiu ce se va întâmpla, părinte, cu pământurile din Highlands ale stăpânului meu.

– Trebuia să-mi fi spus imediat, repetă preotul încă zguduit de cumplita veste.

– Ce mai contează câteva minute în plus sau în minus? răspunse Kelmet. Poate că voiam să amân îndatorirea mea, ţinându-vă de vorbă. Trebuie să-i spun doamnei şi, vedeţi, v-aş rămâne îndatorat dacă m-aţi ajutat. E atât de tânără şi nu ştie încă ce-i durerea. Vestea îi va frânge inima.

– O cunosc pe stăpâna ta de numai două zile, dar am văzut deja că are o inimă bună şi curată, spuse preotul dând încet din cap. Nu sunt prea sigur însă că te pot ajuta. Stăpâna ta pare să se teamă de mine.

– E înfricoşată de preoţi, părinte, şi are temeiurile ei.

– Ce temeiuri?

– Duhovnicul ei este episcopul Hallwick.

Preotul se încruntă.

- Nu mai e nevoie să adaugi nimic, murmură el dezgustat. Proasta reputație a lui Hallwick e cunoscută până și-n Highlands. Nu-i de mirare că biata copilă se teme de toți cei care poartă sutană. Chiar mă mir că a pus o vorbă bună să mă lași să intru, Kelmet. Acum văd cât de curajoasă a fost, biata copilă, oftă preotul. Nu-i drept să sufere pentru pierderea unui soț iubit la vârsta ei fragedă. De câtă vreme e măritată cu baronul?

– De mai bine de trei ani. Era aproape un copil când s-a logodit. Părinte, vino te rog, cu mine la capelă.

– Desigur.

Cei doi se-ndreptară spre capelă mergând unul lângă celălalt.

– Sunt sigur că nu-mi voi găsi cuvintele. Nici nu ştiu cum să-i spun... zise Kelmet şovăitor.

– Spune-i direct, îl sfătui preotul. Îţi va fi recunoscătoare că nu o chinuieşti lăsând-o să ghicească ce s-a întâmplat. Poate că ar fi mai bine să trimitem după o femeie, căci cu siguranţă Lady Johanna va avea nevoie de puţină mângâiere şi de câteva vorbe bune când va afla vestea.

GLOSAR:

HIGHLANDS – regiune muntoasă din nordul Scoţiei, cu relif tipic glaciar – văi înguste, lacuri interioare cu apă dulce, fiorduri înguste –, străbătută de numeroase cursuri de apă.

LAIRD (scoţiană) – proprietar de pământ, moşier.