De la micul lor aranjament, lucrurile au decurs diferit pentru Hope și Ethan. În majoritatea momentelor, amândoi erau conduși de stres și implicit vinovăție.
Hope își lăsase mândria de-o parte. Încerca să se bucure de fiecare moment pe care îl petrecea cu familia ei, care fusese bucuroasă în urma ,,deciziei" lui Ethan.
Tatăl ei era cel mai fericit. Considera că își câștigase fetița înapoi, și din momentul în care Ethan părăsea orasul totul avea să revină la normal.
Hope se comporta normal, ca și când Ethan nu fusese niciodată în viața ei.
Adevărul e că Hope se lasă condusă de iubirea ei pentru Ethan. Era nerăbdătoare. Voia să fugă cu el cât mai repede, să fie doar ei doi undeva departe unde nu puteau fi separaţi de nimeni.
Ethan era condus de aceeași dorință.
Își petrecuse ultimele zile în compania lui Adam, care era surprins. Dar nu se putea plânge.
Ultima dată când Ethan stătuse atât de mult pe lângă el fusese acum mult timp, când Ethan avea vreo 12 ani.
Adam își amintea perfect fiecare detaliu. Erau în garajul casei lor din California. Adam repara o mașină iar Ethan era și el acolo, într-un colț pe o pătură veche jucându-se cu niște mașinuțe la fel de vechi, care fuseseră cândva a le lui Chris.
Pe vremea aia Ethan încă îi spunea tată.
Adam îi ceruse lui Ethan o cheie din cutia de unelte care era aproape de el. Ethan și-a lăsat mașinuțele și a apucat mai multe chei.
Apoi a început să se uite la piesele unsuroase de lângă Adam, după care a dat un scurt ocol mașini.
La finalul zilei, amândoi era plini de vaselină. Ethan era fericit. Chiar dacă erau acoperiţi de un stat gros de negreala.
Acum Adam era mândru. Avea un fiu bun. Chiar dacă Ethan nu era copilul lui, Adam nu putea simții altfel.
Și pentru Ethan era la fel. Chiar dacă nu îl mai strigase tată de ceva vreme, nu înseamnă că Adam nu îi era tată.
Îl crescuse, și încă foarte bine.
E adevărat, pe Ethan îl durea inima. Știa că Adam va fi distrus.
Dar Hope era totul pentru el. Era iubirea vieții lui și nu putea să-i dea cu piciorul.
Adam sigur va înțelege. Mereu o făcea.
Planul lor era simplu. În decurs de o săptămână Ethan urma să găsească un apartament. Până atunci Hope își pregătea bagajele și încerca să își adune actele la un loc.
Avea nevoie de toate dacă voia să continue liceul în Chicago.
În noaptea de duminică spre luni, exact la miezul nopții amândoi urmau să se întâlnească în faţa complexului de apartamente în care stătea Ethan.
Cu câteva opriri, poate spre vineri puteau spera să treacă în Chicago.
Într-un fel, pentru ei drumul nu mai conta. După toate astea puteau fi împreuna.
Hope avea momentele ei în care pur și simplu visa cu ochii deschiși.
Era atât de stresată de toată situația încât mintea ei fugea spre cele mai întunecate scenarii.
În același timp plecarea era singura soluție rezonabilă pentru amandoi.
Ethan era speriat. Mereu a vrut s-o protejeze pe Hope,dar dacă mergea ceva greșit?
Știa că pleacă la drum cu o responsabilitate mare și știa că asta era unica lor opțiune.
Și el își pregătea bagajul.
Același geantă din California, care fusese aruncată intrun colț al camerei, era acum îndesat cu tot felul de haine și acte, dosare și undeva pe fund o sumă de bani.
Apartamentul fusese obținut. Banii pentru el de asemenea.
Și timpul a trecut repede.
Hope s-a furișat în liniște afară unde s-a întâlnit cu el.
O aștepta. Rezemat de capota mașinii, având o expresie somnoroasă. A început să zâmbească când a observat-o. A îmbrățișat-o pentru câteva secunde apoi i-a luat gențile și le-a pus în portbagaj, lângă ale lui.
Amândoi și-au privit casele pentru o scurtă ore de timp de parcă doreau să memoreze fiecare detaliu.
Hope a tras aer adânc în piept și și-a șters o lacrimă în fugă.
Nu avea de ce să plângă. Era fericită. Era cu el.
Și era convinsă că nimic nu îi mai putea despărţi.
