Rămăsesem blocat în fața ușii. Cumva, când am plecat de-acasă mă simțeam pregătit, dar când am ajuns în fața casei am început să transpir incontrolabil.
Speram să nu fiu recunoscut. Semănăm destul de mult cu tata, deci existau șanse ca universul să-mi joace o festă. Dar eram aici pentru Hope, așa că merita să risc.
Mi-am desfăcut un nasture de la cămașă, caci simțeam cum rămân fără aer. Nu avusesem emoții ca astea în viața mea. Defapt eu nu avusesem emoţii. Sau vreun tip de sentimente.
Hope a reușit să-mi întoarcă lumea pe dos cu doar câteva vorbe și zâmbete.
Mi-am luat inima în dinți și am bătut de două ori în ușă. Am început să-mi aranjez părul și sacoul dar până să mă ating de ceva mama ei și Jey erau deja în ușă.
Zâmbeam, și judecând după mutra puștiului cred că arătăm foarte stupid, așa că am decis să mă opresc.
H:-Bună seara, am zis oferindu-i mamei ei unul dintre cele două buchete de flori din brațele mele.
Voiam să fac o impresie bună, deci nu m-am dus cu mâna goală. Alesesem să iau trandafiri pentru ea și mama ei. În primă fază mă gândisem la un cadou și pentru tatăl ei, dar reflectând mai atenta asupra ideeii mele am considerat că o sticlă de vin mi-ar putea strica imaginea.
M:-Mulțumesc dragule, nu trebuia să te deranjezi!
E:-Plăcerea a fost fost de partea mea.
Nu folosisem replici atât de formale vreodată, dar păreau să dea roade.
M:-Intră, Ethan!
Am început să-i urmez, până în sufragerie. Era un spațiu primitor, ocupat de o masă de dimensiuni medii.
Când am intrat în încăpere Hope a venit direct spre mine. I-am oferit și ei un buchet de flori, apoi am îmbrățișat-o, fără să realizez că tatăl ei era de față.
M-am palmuit mintal petru cât de prost pot fi.
E:-Bună seara, domnule.
Acesta a mișcat ușor din cap și a început să înainteze spre mine.
Mi-a strâns mâna, destul de zdravăn, apoi mi-a făcut semn să i-au loc lângă Hope.
Ori nu e un om prea vorbăreț ori nu mă suportă, dar încearcă totuși să fie diplomat pentru fiica lui. Înclinam mai mult spre a doua variantă, și sincer, îi apreciam efortul.
Cina a fost servită imediat de doamna Green. Pregătise o mulțime de feluri de mâncare, care arătau demențial.
Eu nu avusesem parte de cine de genul. Crescând cu unchiul Adam de multe ori eram doar noi doi și un fel de mâncare gata făcută, cumpărată de la un magazin mizer de la câteva străzi distanță. Ocazianal, mai rămâneau și câțiva prieteni de-ai lui, dar asta nu se putea compara cu o cină în familie.
Și, deși fusesem invitat, trebuia să recunosc, mă simțeam în plus.
M:-Deci, dragule, te-ai mutat de curând?
Întrebarea doamnei Green a reușit să ma aducă cu piciorele înapoi pe pământ. Fusesem prea mult pus pe gânduri, deci probabil emanam o deranjantă lipsă de atenție.
E:-De cam o lună, aleg să răspund.
Adevărul este că am cam pierdut noțiunea timpului. Începusem să am impresie că eram aici de-o viață.
T:-Și, cum ai cunoscut-o pe Hope?
Tonul lui rece și gros nu mă lua prin surprindere. Mă așteptam la respingere absolută din partea lui, chiar eram șocat că fusese de acord cu ideea soției sale.
E:-Mi-a oferit un tur al liceului. Mi s-a părut o fată de treabă, în plus fusese singura persoană care fusese deschisă față de mine, iar într-un final ne-am împrietenit.
Încercăm să dau răspunsuri deștepte. Eram convinsă că doresc tot ce e mai bun pentru Hope, iar eu nu aveam să par opusul.
T:-E ceva mai mult decât o prietenie între voi, Ethan?
Era cât pe ce să mă înec. Hope își abandonase tacâmurile pe masă. Acum își freca tâmplele cu degetele și se afundase în spătarul scaunului ei.
Eu nu prea știam ce să zic. Nu voiam s-o pun într-o situație stupidă. Din păcate, domnul Green aștept un răspuns.
E:-Probabil, pentru fiica dumneavoastră nu.
T:-Dar pentru tine? vine întrebarea lui fulgerătoare.
Am luat o gură de apă, și mi-am închis ochii pentru câteva secunde. Aveam palmele fleașcă.
E:-Eu.... Simt foarte multe pentru ea. Nu știu dacă e un lucrur reciproc ,deci nu ar fi potrivit să mă pronunț.
Eram mândru de răspunsul meu, dar nu mă simțeam eliberat.
Doamna Green părea mulțumită de modul în care tratasem situația, dar domnul Green părea cu mult mai deranjat.
Poate că dădusem cu bâta în baltă. Hope nici măcar nu mă mai privea. Asta făcuse pe toată durata discuție. Era destul de clar. Stricasem tot. Felicitări, Ethan, ești un dezastru și asta ai să fi mereu, idiotule.
Restul timpului a fost petrecut în liniște. N-am îndrăznit să mai privesc pe cineva. Alesesem să-mi văd de propria farfurie.
M:-Scumpo, te rog condul tu pe Ethan, eu o să strâng pe-aici.
Doamna Green spărsese gheaţa când situația devenise cu adevărat penibilă. O oră de tăcere fusese suficienta pentru mine. Chiar simțeam nevoia de aer. Voiam să ies din casa aia cât mai repede, după ce aveam să-i văd chipul șatenei mele, măcar pentru o ultimă dată.
Hope s-a ridicat imedita și mi-a făcut semn s-o urmez.
După seara asta urma probabil să-i dau satisfacție unchiului și să mă întorc în California. Dacă Hope nu voia să mă mai vadă nu mai avea rost să rămână aici.
A deschis ușa cu privirea în pământ. Tremura. Poate era din pricina frigului venit din exterior sau poate încă avea emoții.
Am ieșit fără să mai spun ceva. Nu voiam să forțez nota. Am început să merg leneș. Nu mă grăbeam nicăieri. Aveam nevoie de aer.
H:-Ethan?
M-am oprit brusc și m-am întors spre ea. Încă era acolo, privindu-mă.
H:-Sentimentul e reciproc.
Cu asta îmi pusese capac. Ar fi trebuit să mai spun ceva acum?
Am început să zâmbesc. Aveam un zâmbet până la urechi, prostesc de mare. A început și ea să zâmbească, spoi după cateva clipe,destul de scurte a închis ușa.
Am urcat în apartament și am dat de Adam care părea treaz. Zâmbetul meu era încă la locul lui.
A:-Unde naiba ai fost băiete? Ăla e cumva sacoul meu?
Abia îl mai auzeam. Așa se simțea fericirea, sau dramatizam eu prea mult?
Mi-am dat socul jos și i l-am înmânat când am trecut pe lângă el.
M-am încuiat în cameră mea și mi-am dat cămașa jos. M-am pus în pat, dar nu puteam să dorm. Nici nu eram obosit.
Încercam să îmi dau seama dacă visez sau nu, căci lucrurile erau prea frumoase ca să fie reale.
