De jumătate de oră Hope se îneca în minciuni. Avea nevoie de o scuză bună, cel puțin credibilă.
Putea arunca totul în aer prin adevăr, și poate nu avea altă opțiune. Zach desfinţa tot ce scotea ea pe gură.
T:-Nu mai mințit niciodată, Hope. De ce tocmai acum? Sau poate ar trebuii să întreb pentru cine?
A doua variantă era cea mai corectă, dar ea nu avea de gând să recunoască asta.
M:-Scumpo, e adevărat ce ne-a spus Zach? E vorba de un băiat?
H:-Da, răspunse ea cu ochii închiși.
Era speriată de reacția tatălui ei.
T:-Ce băiat?
Zach realizase că iscase un uragan. Din păcate era prea târziu pentru păreri de rău.
H:-Îl cheamă Ethan. Stă în complexul de apartamente din fața casei noastre. Nu știu ce v-a spus Zach, dar nu e un băiat rău.
Ashley îl privea pe Gerald care o privea pe Hope. Poate că mama ei o credea.... Cel mai probabil deja era iertată în ochii ei,dar Gerald părea mai furios ca niciodată.
T:-Și de ce a fost nevoie să minți ca să ieși cu el?
Poate că ar fi sunat prea directă, dar acum trebuia să răspundă sincer.
H:-Știam că n-o să-ţi placă faptul că ies cu el.
În mod involuntar a întâlnit privirea lui Zach. Se vedea că-i pare rău, iar ea nu era supărată pe el.
Zach era o persoană importantă din viața ei, asemenea unui frate mai mare chiar dacă erau de aceeași vârstă. Nu se putea supăra pe el.
Hope tremura de nervi. Avea privirea în pământ, iar ochii ei deveneau treptat auri. Nu avusese parte de vreun antrenament când fusese mică, nu știa cum să-și controleze stările, deci se temea să nu clacheze.
T:-Deci soluția ta a fost să ne minți ?
A decis să tacă. Era atât de bizar să fi tras la răspundere de o persoană dragă, pentru ceva ce nu e atât de grav la prima vedere.
T:- Minciunile au început să-ţi compromită rezultatele școlare. Ce e atât de special la acest Ethan, Hope? Chiar merită să-ţi riști viitorul pentru el?
Ar fi vrut să fugă în cameră ei, dar era înconjurată din toate părțile.
Nu voia să mai răspundă nimănui.
M:-Dragule, vrei să te calmezi puțin?
A picat un singur test,pe care îl va susține iar săptămâna viitoare. Rezultatele ei sunt la fel de bune, și sincer nu cred că ar trebuii să dăm vina pe băiat.
Gerald se retrăsese într-o parte a bucătăriei. Își masa fruntea și ofta în mod repetat.
Mama ei preluase controlul asupra discuției.
M:-Sunt de acord cu tatăl tău. Nu ar fi trebuit să minți.
Vreau să-l cunosc pe acest Ethan. Invităl la cina de mâine seară.
Nu părea o idee prea bună. Tatăl ei deja vorbea zeflemitor despre Ethan, iar mâine ar fi fost nevoit să petreacă o oră cu el. Nu era prea încântată de asta.
M:-Poți merge în camera ta.
Nu era nevoie să spună asta de două ori. A trecut pe lângă Zach și odată ajunsă în hol a început să plângă.
Jay o aștepta lipt de perete.
J:-Ești bine?
A mișcat capul afirmativ. Puștiul a strâns-o în brațe. Era cu un an și câteva luni mai mic decât ea, dar era cu siguranță mai înalt.
J:-Haide sus.
Jay a început s-o tragă de mână pe scări,apoi pe micul hol până în cameră ei, unde a căzut pur și simplu pe pat.
H:-Mâine seară o să fie un dezastru.
J:-Nu fi chiar așa sigură. Mie îmi place Ethan. Mi-a salvat fundul de multe ori de echipa de baschet și m-a scos și din detenție. În plus ne duce la liceu zilnic.
Ethan făcea deja prea multe pentru ea. Trebuia să-i întorcă favorurile cumva, dar încă nu știa cum.
H:-Ști bine că tata nu o să plece urechea la asta.
Jay se învârtea în cerc prin cameră, lucru care o ameţea pe sora lui. Poate asta îl făcea să gândească mai limpede.
J:-Atunci ar trebuii să învețe să vadă dincolo de tatuaje și de mirosul de tutun.
Asta era corect. La prima vedere și ea avusese o părere greșită despre el. Fusese învățată să vadă oamenii ca el într-un anumit tipar din care nu erau șanse de scăpare.... Totuși el era o excepție.
J:-O să vezi, mama o să-l placă,iar dacă ea o să-l placă tata v-a fi redus la tăcere.
Într-un fel era adevărat. Daca mama era de acord cu ceva tata trebuia să cedeze. Dar oare Ethan era pe placul ei?
J:-Odihnește-te, Hope. Mâine o să fie o zi lungă.
Zicând asta Jay a ieșit din cameră stingând lumina și închizând ușa. Hope s-a lăsată pe spate pe salteaua moale.
Avea să fie ciudat să-l invite pe Ethan la cină. Avea să fie ciudat să vină direct acasă de la școală și avea să fie la fel de ciudat să asiste la cina aia.
Ar fi vrut să se întorcă în Bronx, în localul ăla în care fuseseră azi. Voia să se mai plimbe încă o dată prin parcul ăla plin de copii care îl făceau pe Ethan să zâmbească cum doar el o făcea.
Din păcat era imposibil.
Spera să închidă ochii și să o i-a de la capăt. Știa că și asta era imposibil, dar avea dreptul la speranță.
Nu se putea îndoii de Ethan. Știa să facă o primă impresie bună adulților din jur. Hope trebuia să-și pună toată încrederea în el. Nu puteau fi separaţi.... Nu acum când se atașase atât de tare de el.
