Era deja întuneric, dar tot puteam vedea, destul de bine, tavanul alb al camerei mele. Singurul lucru alb din camera mea, de altfel. Buzele mele erau uscate, și, în același timp crăpate. Mă simțeam prea obosit pentru a mă putea ridica. Eram, într-un fel, moleșit, poate chiar lipsit de vlagă. Nu aș ști să spun de ce, și chiar nu îmi bat prea mult capul cu asta.
Vreau doar ca timpul să se scurgă mai repede. Vreau să am volanul mașinii în propriile mâini și să conduc așa cum obișnuiam să fac acum câteva luni, când eram doar eu și mașina. Desigur, nu-mi displăcea compania îngerașului meu, cu toate astea încercam să nu o pun în pericol. De când m-am apropiat de ea am schimbat modul în care obișnuiam să conduc, modul în care obișnuiam să mă port...Eram diferit.Mă schimbasem, și după părerea mea, o făcusem în bine.
Hainele mele erau deja în valiză. Eram gata de drum, dar eram ținut pe loc.Trebuie să recunosc, Adam e destul de norocos. Are neroc că mi-a fost ca un tată, m-a crescut și mi-a insuflat anumite valori, esențiale familiei noastre. Are noroc că țin la el. Are noroc că simt pentru el tot ce ar fi trebuit să simt pentru tata. Dacă era o altă persoană în locul lui, care îmi interzicea să plec, nu as-i fi ezitat să-i rup gâtul. Fierbeam de mânie în continuare, dar starea mea împiedica o posibilă scăpare.
Mi-am închis ochii, încercând să mă conving că timpul se v-a scurge mai repede dacă voi adormi.
***
J:- Despre ce să vorbim? Cred că am dezbătut destul subiectul.
Tata se uita într-un fel specific la Jay. Eu nici nu îmi dădeam silința să mai zic ceva. Era totul în zadar, deci de ce să mai încerc?
T:- Hope- spune uitându-se spre mine- cred că e timpul să-ți petreci timp cu bunicul tău.
Știam la cine se referă, și ,drept să spun, eram șocată. Nu aveam voie să îmi petrec timpul în locul ăla pentru că nu era sigur pentru mine, în opinia lui. Nu știu ce l-a făcut să se răzgândească.
J:- Stai să vãd dacă înțeleg.......Nu te mai înțelegi nici cu ea și, prin urmare, îi faci bagajele și o expediezi în haită? Vorbești serios?
T:- Nu o expediez. Cred că Hodge o poate cizela puțin și poate......
J:- O să i-l scoată pe Ethan din cap?
Frtele meu râdea zflemitor. Nu mă așteptam să fie atât de deranjat de situație. Aparent l-am subestimat.
J:- tată, poți încerca și să o faci să-și piardă memoria. Amândoi știm că adânc, într-un colțișor, imagiea lui o să fie tot acolo. De ce nu poți să-l accepți?
După privirea lui știam că nu avea de gând să răspundă la întrebare. Era tipic să evite lucrurile de genul ăsta.
J:- Mamă, nu ai nimic de spus? O lași pe Hope să stea acolo? Chiar nu vrei să încerci să ripostezi, măcar puțin?
M:- Destul! Jay tatăl tău a luat o decizie, iar eu nu o pot schimba.
Știam că deciziile tatei nu se schimbă ca vântul. Jay trebuia să se oprească. încăpățânarea lui îl putea băga în belele mai devreme sau mai târziu.
Eu:- Putem pleca?
Privirile lor s-au mutat aprig pe mine. Eram sătulă de discuții inutile care duceau la certă. Voiam să ies din casă și acum aveam ocazia. Bunicul era un om blând. Poate avea să-mi fie mai bine în haită.
Tata a dat din cap aprobator. M-am ridicat de pe canapea, pregătită să-l urmez.
J:- Merg cu ea! E sora mea și vreu să merg cu ea ca să fiu sigur că e bine.
Zâmbeam în timp ce mă uitam la frățiorul meu, care era mai întalt decât mine acum. L-am lăsat să mă prindă de braț și fără să mai spunem ceva ne-am îndreptat spre mașină.
Urmăream atent cum mama îi spunea ceva tatei. Eram în mașină și nu puteam auzi mare lucru.
J:- Mâine o să mă întorc cu autobuzul după mașina lui Ethan. Poate o să mergem la o plimbare după, ca să te mai destinzi.
Eu:- Încã nu ai dreptul să conduci și sunt sigură că nu merg în haită ca să mă distez.
J:- O să vin cu Zach, și tot o să te scot eu undeva.
Zach. Nu-l mai văzusem de mult timp.
Eu:- Ce mai ști de el?
J:- De Zach? E bine cred. Ultima oară când am vorbit zicea ceva de Miranda. Era destul de nervos, așa că nu prea l-am bătut la cap.
Oare vorbise cu ea? Oare era suparat pe mine?
T:- În regula, Jay vrei să iei ceva cu tine?
De cum tata a urcat în mașină am tăcut amândoi.
J:- Nu, sun ok.
Ne privea în oglinda retrovizoare. Nu a durat mult până a pornit motorul și a ieșit în drum. A accelerat prin orașul, care abia acum prindea viață. Clădiri luminate putenic, care acum ieșeau în evidenţă mai mult ca niciodată, litere strălucitoare care atârnau stingher pe hoteluri sau cluburi, la care acum erau cozi mari. Toate lucrurile astea s-au risipit treptat. Eram pe un drum pustiu, înconjurat pe o pădure deasă. Nu mai fusesem în haită de când Jay avea vreo patru ani. Drumul ăsta era străin pentru mine.
Acum eram pe o potecă ascunsă de privirile celorlalți, și după câteva minute eram în mijlocul oamenilor
Erau atât de mulți. Băieți bine făcuți, fete de varsta mea, bărbați și femei cu copii în jurul lor.
De undeva din spatele lor un bătrânel și-a fãcut apariția. Era exact cu mi-l aminteam. Bunicul Hodge.
