M-am trezit având telefonul pe piept. Adormisem, pe nesimțite, după ce am vorbit cu Ethan.
Fără vreun motiv anume m-am dat jos din pat și m-am îndreptat spre ușă. Era încuiată, și, pentru prima dată după mult timp, mă simțeam stupid.
M-am sprijinit cu spatele de lemnul alb și m-am lasat ușor în jos. Probabil urma să-mi petrec toată ziua singură, încuiată aici, fără vreo cale de scăpare.
Simțeam cum lacrimile îmi alunecă pe obraj, și eram frustrată...... Nu mi-a plăcut niciodată să plâng. Mă consideram slabă când o făceam.
Puteam auzi pașii lor pe hol. Cei mai ușori erau ai mamei, care se plimba nebunește pe toată lungimea holului,apoi erau cei ai fratelui meu, care se oprea în fața ușii câte-o dată. Probabil credeau că încă dorm. Nu aveam de gând să le dau impresia că sunt trează. Aveam în plan să ocolesc discuțiile, chiar dacă, probabil, urma să înnebunesc datorită liniștii apăsătoare.
Pașii tatei făceau până și parchetul să tremure.
I-am auzit încă din capăt. Știam că urma să vină înspre mine așa că m-am ridicat și m-am întors cu spatele la ușă, astfel în cât stăteam cu fața spre geam. Îmi plimbam ochii pe mașină lui Ethan, și parcă nu mă puteam uita la alte lucruri.
Am tresărit când ușa s-a deschis, dar nu m-am întors. Îmi dădeam seama după mirosul de wiskey și de tutun că e tata. Părea extrem de tăcut, neobișnuit pentru el.
Credeam că nu avea de gând să spună ceva, s-au poate doar așteaptă să mă întorc, să dau dovadă de curaj și să-l privesc în ochi. În același timp cred că realizase că nu aveam să fac nimic din toate astea.
T:- Împachetează câteva lucruri și coboară. Ia doar strictul necesar.
De parcă eram controlată am început să mă mișc. Am luat un rucsac și am început să arunc în el haine și câteva cărți. Mi-am luat telefonul, geaca și cheile mașinii și am ieși pe lângă tata, care stătuse lipit de ușa deschisă în tot acest timp.
M-am apropiat de fratele meu și i-am întins cheile. În momentul ăsta era singura persoană în care puteam avea încredere.
Am înaintat și am coborât fără să pun întrebări.
Mă așteptam la ceva oarecum rău. Nu urma să primesc o excursie pentru ce am făcut, de asta eram sigură.
Nu eram în stare să riposteze în vreun fel, iar fratele meu părea să simtă la fel.
În timpul în care noi schimbam priviri, tata turna apă într-un pahar. A prins-o pe mama de mijloc și i-a dat paharul, apoi a condus-o spre fotoliu și i-a spus să se așeze.
Inima mea bătea din ce în ce mai tare.
T:-Jay, du-te lângă sora ta și luați loc. Trebuie să vorbim.
***
L:-Copile, încetează cu graba! Îi amețești pe toți!
Cuvintele lui Lee m-au făcut să înjur în șoaptă.
A:-Ethan, încerca să fi mai calm. O să încurci toată treaba și o să pleci mult mai târziu în ritmul ăsta.
Mi-am dat ochii peste cap și am tras hârtiile din mâinile unchiului. Eram închis în biroul ăsta de azi dimineață și tot ce-mi doream era să ies și să fug cât văd cu ochii, preferabil înapoi în New York.
E:-În regulă, sunt calm. Putem să recapitulăm acum?
Lee și Adam se uită de la unul la altul cu zâmbetul pe buze.
L:-Ști, Ethan ard de nerăbdare să o cunosc pe fata asta a ta. Trebuie să fie foarte specială.
Îmi ridic capul dintre hârtii și îl privesc, zâmbind la rândul meu.
E:-Dacă mă lăsați să plec poate o să o cunoașteți și voi, dar cum batem pasul pe loc.......
A:-Foarte bine, citește!
Trag aer în piept și mă uit atent peste scrisul negru.
E:- Au mai rămas doar Atlanta, Chicago, San Francisco și Manhattan.
L:-Eu mă duc în Chicago, vreu să-mi văd băiatul și cu ocazia asta și nepoata.
Unchiul Adam analiza atent tabelele din fața lui.
Băieții erau plecați peste tot, și majoritatea nu se întorseseră încă.
A:-Atunci merg eu în Atlanta.
E:-Eu pot să-mi fac drum până în Manhattan și sund sigur că CJ se poate duce până în San Francisco.
L:-De unde atât siguranță? CJ e un leneș și jumate. Se deplasează până la târfele lui și înapoi. Puștiul e o cauză pierdută.
Unchiul râdea înfundat. Aveau și ei o urmă de dreptate.
E:-San Francisco e un oraș frumos, în care locuiește o tipă care-i sucise mințile acum ceva timp. Sunt sigur că o să fie fericit când o să audă unde trebuie să meargă.
Acum, dacă mă scuzați, am o mașină de încărcat și.....
A:-Și nu pleci nicăieri. Nu acum cel puțin. Ai fost rănit acum două zile, Ethan. Mâine ai cale liberă, dar acum te duci și te odihnești. O să îţi încarc eu mașina, ca să stai liniștit.
E:-Unchiule, dar....
A:-Dar sunt sigur că Hope nu plecă nicăieri. O să te aștepte cu brațele deschise chiar dacă pleci mâine.
Am aruncat hârtiile pe jos și am ieși din birou fără să mai zic ceva.
Am intrat în casă și m-am dus direct în dormitorul meu, unde m-am și încuiat. Trebuia să mă calmez până să mai intru în vorbă cu cineva.
Avem nevoie de ea. Avem nevoie de Hope a mea.
