Hope fusese adusă acasă în urmă cu o săptămână. Nu-l mai văzuse pe Ethan de-o săptămână, și implicit se certa cu părinții ei de o săptămână. Fusese o săptămână agitată. Dar ce poți să faci?
Dacă erai în locul lui Hope, ce ai fi făcut?
Ai fi încercat să dovedești că ești în siguranță cu persoană pe care o iubești. Să-ţi impui punctul de vedere într-o problemă care, până la urmă, te privește.
Dacă erai în locul lui Hope, ce ai fi făcut?
Ai fi luptat, probabil, până ce ceilalți aveau să cedeze. Adică, trebuiau să cedeze la un moment-dat. Ai fi făcut orice ca să poți să ai persoana pe care o iubești.
Dacă erai în locul lui Hope, ce ai fi făcut?
Nu știu dacă știe cineva răspunsul la asta. Adică, sunt prea multe lucruri pe care le-ar face cineva. Nu poți alege unul, cu siguranță.
Hope avea o idee care-i încolțise în minte încă din ultima ei seară în spital. Gândul o lovise brusc în timp ce Ethan o ajutase să se ridice din pat, să facă câțiva pași.
Era încordat, concentrat complet asupra lui Hope. Avea ochii ațintiți pe picioarele ei care tremurau din cauza statului îndelung. Pentru Ethan era de parcă se confrunta cu un nou născut, care era mic și sensibil, fragil. Desigur, Hope a noastră era o fată înaltă, puternică, care se afla într-un moment destul de prost ce-i drept.
În noaptea aia realizase cât de atent și grijuliu fusese Ethan cu ea, încă de la bun început. Era convinsă că n-ar suporta să fie despărțită de el, sub nici o circumstanță.
Și totuși, se afla în prezent, singură în camera ei răvășită.
Camera ei fusese curățată de mama ei până să ajungă acasă de la spital. Era frumoasă, primitoare, caldă.
Acum lucrurile de pe birou se aflau peste tot pe jos, unele acoperite de cuvertura de pe pat. Pernele erau aruncate în fața ușii, formând parcă o baricadă care era menită s-o protejeze de posibili vizitatori.
În procesul ăsta de distrugere, cauzat de o cearta în cadrul căreia Gerald a avut ultimatul ,, N-o să-l mai vezi pe băiatul ăla niciodată în viața asta, Hope! S-a terminat!", câteva poze, care erau înrămate frumos, aveau acum geamul spart.
Nu știa de ce, dar continua să privească pozele acelea. O poză cu ea și tatăl ei la începutul liceului, alta cu ea și Jay când s-au mutat în casa asta, făcut pe scările de la intrare, una cu ea și mama ei în care Hope era foarte mică. Atâtea amintiri frumoase, care o făceau să zâmbească, chiar dacă plânsese în hohote până mai acum zece minute.
Totul părea a fi un dezastru. Nu putea înțelege de ce tatăl ai era atât de crud. De ce față de Ethan, care era nevinovat,care nu avea nici o treabă cu trecutul lor?
De ce față de ea?
Nimeni, nici măcar Ashley, nu știa ce era în mintea lui Gerald, care era din ce în ce mai irascibil.
Până la urmă, nu fusese și el în poziția tânărului Hell?
Avea 19 ani când a cunoscut-o pe Ashley, care la vremea aia era de-o vârstă cu Hope.
Și el făcuse lucruri nebunești pentru Ash și totuși, pe lângă bunica Rose, nimeni nu a zis nimic. Hodge a avut încredere în el, Tayler a avut încredere în el, dar el nu putea avea încredere în Ethan.
Poate pentru că îl vedea pe Chris de fiecare dată când îl privea pe Ethan, și, deși știa că monstrul din viziunea lui nu mai există, își amintea de tot răul făcut.
Nu voia s-o piardă pe Hope. Nu-și permitea s-o piardă pe Hope. Ashley ar fi fost distrusă și chiar dacă Jay era încă acolo, golul produs de Hope nu putea fi umplut niciodată.
Nu-l ura pe Ethan dar nici nu-l iubea. Nu putea minții. L-ar fi plătit pe Ethan să plece, ba chiar se gândise s-o facă, dar știa prea bine că Hell nu ar fi plecat.
O voia pe Hope, la fel cu și el a vrut-o atunci pe Ashley. Și, într-un fel ciudat îl înțelegea. Știa cum e să-ți dorești pe cineva atât de tare, dar diferența dintre Ethan și Gerald era că Gerald a primit ce și-a dorit.
