Noroc.Nu știu dacă avusesem parte de așa ceva până acum, deși am fost favorizată de soartă prin simplul fapt că trăiesc.
Totuși azi aveam nevoie de alt tip de noroc, pe care probabil nu aveam să-l primesc.
Unchiul lui Ethan voia să se asigura că sunt bine. Poate eră prea șocat că să-l creadă pe Ethan, care i-a explicat în repetate rânduri că sunt cât se poate de teafără. Poate nu se aștepta ca amenințările acelor oameni să fie cât se poate de serioase. Nu știu sigur. Astăzi însă urma să-l cunosc.
În același timp azi urma să fiu externată. Mama și tata trebuie să semneze câteva acte după care mă puteau lua acasă. Se presupunea că urma să ne întoarcem în oraș după cele întâmplate. Tata și bunicul Hodge au discutat, ceva mai aprins cei drept, dar au ajuns amândoi la concluzia că haita nu e atât de sigură pentru doi copii care au crescut mare parte din viață la oraș.
E:-Hope mai vrei ceva?
Eu:-Nu, sunt sătulă.
E:-Ești sigura? Trebuie să mănânci că să te pui pe picioare.
Ethan rămăsese peste noapte chiar dacă l-am rugat să meargă acasă, să se odihnească cum trebuie. S-a încăpățânat și a dormit pe un scaun lăsându-și capul pe patul meu.A dormit buștean și s-a trezit când a simțit cum mă jucam cu o șuviță din parul lui blond.
Eu:-Am mâncat destul, Ethan. Sunt bine. Trebuie doar să-mi iau calmantele.
Încă aveam dureri din cauza impactului puternic. După spusele doctorului care m-a consultat urma să iau calmante până la sfârșitul săptămâni. Încă trei zile.
Eu:-Sunt pe căruciorul cu medicamentele, în tubul albastru,spun când îi văd expresia dezorientată.
De cum le găsește se întoarce zâmbitor spre mine. Îmi înmânează tubul apoi i-a tava pe care fusese micul dejun și o așează pe masa din fața oglinzi.
Ethan fusese foarte atent cu mine în cele câteva ore pe care le petrecusem împreună. M-a ţinut de mâini și m-a ajutat să merg prin salon întrucât mă simțeam amorțită, s-a asigurat că îmi iau calmantele la timp, că mănânc tot ce-mi este adus de personalul spitalului și m-a făcut să zâmbesc după fiecare convorbire telefonică pe care am avut-o cu tata, care nu era deloc fericit.
Situația asta îmi dădea fiori. Ethan a putut să rămână aici pentru că mama a fost de acord, dar nu puteam să nu mă gândesc la ce urma să se întâmple după ce aveam să ies de aici.
Nu voiam să stau departe de el, pentru că deja o facusem pentru o săptămână, și fusese infernal.
E:-La ce te gândești?
Eu:-La nimic.
A început să-mi mângâie obrazul încet apoi mi-a sărutat fruntea.
E:-Să fim serioși, Hope, nimeni care s-ar gândi la nimic nu ar avea fața asta.
Eu:-Fața asta? întreb râzând. Cum adică?
E:-Nu știu, ești pur și simplu încordată. Deci, la ce te gândești?
Am stat puțin pe gânduri din cauză că nu-mi găseam cuvintele. Era dificil să-i spun lui Ethan că grija mea principală era cum să-i fac pe tata și pe unchiul lui să nu se omoare reciproc. Nu zic că unchiul lui ar fi un om violent, dar judecând după comportamentul lui Ethan nu ar fi nici vreun mielușel. La urma urmei, Ethan trebuie să-și moștenească temperamentul de undeva.
Eu:-Doar la marea întâlnirea de astăzi, aleg să răspund.
E:-Îți promit că Adam o să se comporte bine. O să vadă că ești teafără și o să plece
