Nu stiu ce se intampla cu mine... nu mai inteleg nimic. Mental, deja am obosit sa mai fac orice. Starile mele se schimba rapid, intr-un moment sunt bine, iar in altul nu sunt deloc. As vrea doar sa cad intr-un somn adanc din care sa nu ma mai trezesc. Mereu am fost genul ala de persoana de care, atunci cand aveai chef puteai sa-ti bati joc. Persoane straine pe strada, care nu ma cunosc si nu au vorbit in viata lor cu mine, rad de infatisarea mea. Ok, inteleg, poate nu sunt frumoasa, dar nimeni nu are dreptul sa faca asta. Pur si simplu am obosit, am oboist de rautatea din jurul meu, am obosit de toata invidia oamenilor, de toata cruzimea lor. Uneori imi pare rau ca m-am nascut om, ca m-am nascut in lumea asta. Incep sa cred ca locul meu nu e aici. Toata lumea din jurul ei are pe cineva la nevoie, pe oricine, dar eu pe cine am? Nu pot pur si simplu sa merg la mama mea si sa-i spun: "- Mami, fetita ta nu mai vrea sa triasca!". Inca stau si ma gandesc, de ce mai respir? Pentru ce? Oricum lumea asta este oribila, nimeni nu are sa-mi duca lipsa daca nu mai sunt, nu ma simt bine aici, ma simt prinsa intr-o gaura neagra care ma inghite cu totul si simt cum nu mai pot sa respir. In realitate nici nu stiu de ce scriu asta aici, poate ca doar am nevoie sa ma descarc cumva pentru ca nu mai suport durerea asta surda care imi apasa pieptul. Nici nu stiu daca ma urasc sau nu, sunt prea obosita, nu mai rezist si nu mai vreau sa rezist. Am incercat sa fiu rece cu perosanele din jurul meu, dar pur si simplu nu pot, nu pot. O sa fiu mereu acea proasta care iubeste pe toata lumea, mai putin pe ea.
Ma simt ca o moarta vie.
YOU ARE READING
Dragă Charlie...
Non-FictionAceasta nu este o lucrare de ficţiune, toate scrisorile sunt reale, de la oameni reali, cu sentimente reale, aşa că vă rog să le trataţi cum se cuvinte şi să ajutaţi pe cine puteţi printr-un comentariu sau o altă scrisoare. În "The Perks of Being a...
