Dragă Charlie...

Scrisoarea XVII

Încep să urăsc perioada adolescenței. E timpul ăla din viață când transpiri fără să vrei și ai mătreață și vrei să mănânci mult fără să te îngrași și să ieși cu prietenii și să fii singur și și și. Cel mai grav lucru e când te îndrăgostești sau crezi că o faci. Chestia asta devine enervantă și urăsc să recunosc că mă pot îndrăgosti prea ușor de un simplu băiat care ascultă aceeași muzică. Dacă avem playlistul asemănător mai mult de 50% o să cred că e sufletul meu pereche. Urăsc partea asta din mine, care caută iubire cu disperare.

Am mai aruncat un ochi - o mână, trei picioare - pe scrisorile anterioare și toți avem aceeași problemă: dragostea. Nici nu pricep de ce e atât de complicată chestia asta. E o tâmpenie, o tâmpenie care ne face fericiți când e împărtășită, de aceea suntem niște tâmpiți, pentru că tâmpeniile ne tâmpesc. Charlie, urăsc să mă plâng, ți-am mai scris odată asta. Știi tu, nu m-am semnat, pentru că nu știu cum, deci asta e a doua scrisoare. Mulți cred că m-ar recunoaște după modul de exprimare, deși refuz să cred că cineva mă cunoaște atât de bine.

În altă ordine de idei, astăzi m-am simțit ca una dintre acele pipițe fraiere din primul an de liceu care stau și analizează toți băieții din școală. Nu, n-am stat să-i analizez, ci pur și simplu urcam împreună pe scări, în slow motion, pentru că profa de chimie se credea pe catwalk.

Nu știu cine e. Nu știu în ce clasă e, doar că e cu un etaj mai sus. Nu știu cum să aflu toate astea, pentru că nu vreau să întreb pe nimeni și nu vreau să afle nimeni despre asta. Știi doar că oamenii sunt răi, nu-i așa, Charlie?

Doar vorbeam cu o prietenă despre cum ar fi să am bilete la un concert genial, atunci și-a întors capul pentru o secundă. Mă urăsc că m-a prins doar pentru o secundă ca pe o fetiță idioată care vrea cu disperare să știe dacă are șanse. Mă urăsc pentru faptul că mă las păcălită de băieții care au părul tuns în stilul meu preferat și care poartă hanorac. Tu nu m-ai judeca doar pentru asta, Charlie, știu, pentru că și tu ai trecut prin multe.

Toată ora de chimie am scris mecanic, fără să pricep o iotă din ce vorbea profa în fața clasei. Ceva mă tot sâcâia în gât, de parcă un fluture se zbătea să iasă și mâinile-mi tremurau. Dintr-o simplă privire de-o secundă? Sunt așa proastă, urăsc când fac asta, de parcă aș avea vreo șansă să vină el la mine și să spună "Hei, am aflat că ai gusturi geniale în muzică, ai auzit de blabla insert nume trupă here?"

Pot să jur că-mi amintește de cineva, dar nu știu de cine. Adică îmi pare cunoscut, nu știu, seamănă cu vreun cântăreț sau ceva de genul.

Oricum. În următoarele trei pauze am stat numai pe hol și pe afară, dar probabil l-am ratat sau n-a mai coborât din clasa lui. Poate eram în locuri diferite în același moment. Nu-l găsesc nici pe grupul liceului, dar probabil n-are facebook sau nu a fost adăugat. Urăsc calea asta de-a afla ceva despre cineva de pe facebook, dar am crezut că e singura mea opțiune. Nici măcar colegii de clasă nu-i știu dacă nu știu în ce clasă poate fi.

Am mai spus că urăsc adolescența? Păi, o urăsc, deși știu că o să regret asta toată viața, că n-am profitat de ocazii acum, în liceu. E o tâmpenie, știi? Ocazii se ivesc până murim, nu trebuie musai să te distrezi la maxim în liceu. Deși ar fi normal. "Liceul, cea mai frumoasă perioadă din viață." Și ce? Poate nu mi-e scris ca liceul să fie cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Poate nu mi-e scris să am vreo perioadă frumoasă. Poate mi-e scris ca perioada asta să vină mai târziu, când o să fiu sătulă să mă gândesc cum ar fi să împarți un sărut cu cineva care chiar te iubește așa cum ești.

Sau doar un sărut.

Charlie, mă simt atât de bine să vorbesc cu tine, știind că nimeni nu știe cine sunt. Nici măcar eu nu știu. Adică ce sens ar avea ca eu să știu cine sunt dacă nu pot să mă împart cu nimeni, dacă nimeni nu mă lasă să-i dau o bucățică din mine? Uite, altă tâmpenie. De parcă cineva ar vrea.