Fugind de destin - FINALIZATĂ

Capitolul 53: La final de zi

  — Numele meu este Giona, sunt medic pediatru, ni se prezentă și oftă. Partea cea mai grea a meseriei mele este atunci când trebuie să le spun rudelor copilului ceea ce s-a petrecut și în ce stare de află în clipa respectivă, zise și îmi făcu respirația să se oprească, căci a dat de înțeles că Rosa se află într-o stare gravă, însă, din fericire, fiica dumneavoastra este bine acum. Este conectată la o perfuzie și doarme, deși s-a opus vehement. Voia să vă vadă și să o luați acasă, dar somnul a cuprins-o acum puțin timp.

    Îmi simt trupul eliberat de o greutate supraomenească, iar durerea sufletului meu se risipește printre frânturile inimii, evaporându-se de parcă nu ar fi existat vreodată acolo.

  — Dar de ce a leșinat? vorbesc pentru prima dată cu femeia din fața mea, fiind mai mult decât normal să-mi doresc să știu momentul pentru care fiicei mele i s-a făcut rău, căci sper ca boala sa din trecut să nu fie din nou cea vinovată. Dar nu are cum să fie, deoarece odată cu transplantul de inimă pe care l-a suferit a scăpat definitiv de boala ce i-a marcat o parte a copilăriei. Medicul care s-a ocupat de operația sa mi-a spus că vor mai exista episoade în care s-a putea să îi fie rău, asta până ce corpul ei se va obișnui cu noua inimă.

  — Are o vârstă foarte scăzută și după ce i-am consultat fișa medicală mi-a fost ușor să-mi dau seama de ce s-a ajuns în acest punct și cred că și dumneavoastră intuiți, ne spuse și o aprob ușor din cap. Cel mai bine ar fi să stea câteva zile acasă, sub supraveghere atentă, căci niciodată nu se știe ce se poate întâmpla.

  — Putem să o vedem? o întrebă, ținându-mi talia strâns.

  — Bineînțeles! sosi răspunsul mult așteptat. O puteți lua acasă când se trezește, căci am văzut în fișa sa cât de mult timp a petrecut în spital, iar încă o zi i-ar distruge complet psihicul, o altă lacrimă îmi pătează obrazul atunci când îi aud cuvintele atât de adevărate. Rosa a suferit enorm în tot acest timp, iar tot ce pot face acum este să mulțumesc lui Dumnezeu că a ales să-i dea fiicei mele zile, dar și lui Alessandro, căci el a fost cel care a plătit operația. Însă poți avea toți bani din lume, dacă Dumnezeu ți-a scris destinul până într-un anumit moment, decizând ca atunci ți se încheie misiunea pe pământ. Acum, pe mine vă rog să mă scuzați, continuă câteva clipe mai târziu, trebuie să verific starea unui alt pacient. O zi frumoasă și multă sănătate! ne ură înainte de a pleca, dispărând câteva clipe mai târziu la o cotitură a coridorului.

  — Mulțumim! spun în urma sa, chiar dacă știu că nu a mai putut auzi.

    O privesc scurt în ochi pe Celine, care mă încurajează din priviri să fiu tare și-mi zâmbește, și intru în salonul Rosei, urmată fiind îndeaproape de Alessandro.

    Un cearșaf alb este așezat peste trupul fiicei mele, în timp ce ea doarme liniștită, fără ca ceva să-i perturbe somnul frumos. O branulă îi este prinsă de mână, amintindu-mi de zecile de momente la care am fost martoră atunci când asistentele sau medicul i le puneau la una dintre mâini. Ne apropiem împreună de patul mic din mijlocul camerei, iar Alessandro îi prinde ușor palma mâinii cu branula și i-o sărută cu dragostea unui tată aflat în suferință.

  — Aș omorî pe orice s-ar atinge de un fir din părul tău, principessa, rosti cu aceeași iubire pentru fiica noastră, dar și cu duritatea sa caracteristică, chiar dacă ea nu-l putea auzi acum.

꧁꧂

  — Dacă ar fi pățit ceva..., replic încet, dar el mă întrerupe.

  — Nu-ți mai face astfel de scenarii, zise tăios, tot ce contează acum este că Rosella este bine, continuă și-mi sărută apăsat fruntea.

    Mă strânse la pieptul său, lăsându-mă să mă delectez cu parfumul și căldura sa specifice, toate acestea într-un decor care credeam că nu o să aibă niciodată ocazia să ne surprindă împreună. Ne aflăm în dormitorul conjugal, cel de la ultimul etaj al conacului, camera ce ne fusese destinată încă de acum cinci ani, trebuind să o împărțim după nuntă. Iar acum, la atât de mult distanță, acest lucru s-a împlinit.

    În toate aceste săptămâni care au trecut de la nunta noastră, Alessandro nu a intrat aici. Nici măcar nu a pus un picior pe podeaua acestei încăperii, căci știu că oricum nu-și va împărți patul cu mine, deși acum îi sunt soție.

    Stăm așezați pe canapeaua de lângă fereastră, în timp ce draperiile negre sunt trase, nepermițând luminii să pătrundă nici prin cel mai mic loc, iar atmosfera din cameră a devenit treptat tot mai enigmatică, liniștitoare și plină de compasiune. Suntem îmbrățișați și rareori vreunul dintre noi mai scapă câte un sunet, câte o frază, căci ne lăsăm sufletele să vorbească pentru noi. Este o apropiere de care aveam nevoie după cele petrecute ieri, după durerea usturătoare a inimilor noastre.

    Seara trecută i-am adus acasă pe Rosella și Moreno, iar acum, după o nouă zi în care nu l-am văzut deloc pe Alessandro și în care mi-am dedicat tot timpul Rosei, căci fiul nostru nu s-a putut sustrage de la grădiniță, nu l-am lăsat să lipsească, ne-am reîntâlnit cu puțin timp în urmă, iar privirile amândurora au vorbit. Au vorbit, spunându-și că au nevoie de astfel de clipe. Clipe în care să lăsăm totul într-un colț întunecat și să fim noi și atât. 
 

——————————————————
  N/A: Acest capitol a venit la doar o zi după celălalt, pentru a comemora oarecum reînceperea școlii. :)) De acum, nu voi mai avea atât de mult timp pentru a scrie pe Wattpad, dar nu înseamnă că voi renunța. Vă urez trezire ușoară mâine celor care reîncep cursurile!
            Ce credeți că se va întâmpla mai departe?