Fugind de destin - FINALIZATĂ

Capitolul 1: O nouă zi, o nouă încercare

Capitolul unu
,,O nouă zi, o nouă încercare"

,,Alungă-mi tristeţea,

Desfă ceea ce ai făcut să doară atât de mult."

    Trântesc ziarul pe masă și oftez zgomotos. Îmi trec mâinile prin păr și îmi sprijin coatele de genunchi, închizându-mi preț de câteva secunde ochii. O nouă zi, o nouă încercare, îmi spun în minte și încerc să-mi pun gândurile negative într-un colț îndepărtat al minții. Trebuie să gândesc pozitiv, căci altfel nu voi ajunge nicăieri... poate doar la un spital de psihiatrie. Zâmbesc șters la acest gând. Nu am mai avut parte de un râs copios de foarte mult timp, căci nimic nu a mers bine pentru mine în ultimii ani, însă acum mă declar înfrântă.

    De două săptămâni îmi caut un loc de muncă, dar norocul m-a părăsit de mult și, se pare că nu vrea să-și facă apariția prea curând. Factura de la telefon s-a triplat din cauza apelurilor pe care le-am tot dat pe la diferite agenții sau firme, care aveau un anunț de angajare afișat în ziar. Dar nu asta este cea mai mare grijă a mea, faptul că nu voi avea cu ce să o plătesc, ci că toate economiile mele se vor termina în mai puțin de o lună și voi fi nevoită să părăsesc apartamentul în care locuiesc de puțin timp. Voi rămâne pe stradă, iar gândul acesta mă îngrozește.

    Mi-a bântuit gândurile zi și noapte încă de la primul apel dat la o firmă de turism, pentru postul de secretară. Răspunsul a fost negativ, iar de atunci speranțele mi s-au micșorat, dar am continuat să sper și încă o mai fac, chiar dacă, din acea zi, totul merge din rău în și mai rău. Nu voi înceta să caut un post, deoarece ar însemna să renunț la luptă. Să mă las păgubașă, iar totul să o ia într-o direcție pe care nu mi-o doresc.

    Un nor negru de ghinion pare să se fi oprit deasupra mea, lipindu-se de ființa mea, iar plecarea sa și, totodată, eliberarea mea de sub acest nenoroc constant, este departe. Atât de departe, încât am câteodată senzația că eșecul îmi va deveni curând un amic mult prea apropiat.

    Mă ridic de pe canapea și traversez holul micuț, oprindu-mă în fața ușii din capătul acestuia. Apăs pe clanță și deschid ușa maro și pășesc în interiorul camerei, ale cărei draperii sunt trase, nelăsând soarele amiezii să pătrundă. Pașii mă poartă aproape de patul roșu, ce seamănă cu o mașină de curse, și apuc pătura albă și moale între degete, așezând-o ușor peste trupul micuțului meu ce își face liniștit somnul. Îi dau încet câteva suvițe de păr de pe frunte și, preț de câteva momente, îmi închid ochii și mă las purtată de emoții atunci când simt moliciunea părului său, iar amintirile mă năpădesc. Adoram să mă joc cu părul lui, chiar dacă nu mă puteam bucura foarte des de el.

    Moreno, micuțul meu, a moștenit toate trăsăturile tatălui său, iar în unele momente mă întreb dacă este cu adevărat fiul meu, deoarece nu seamănă deloc cu mine. Dar acest gând îmi dispare imediat din minte, atunci când îmi aduc aminte de ziua de douăzeci și doi septembrie. Cea mai frumoasă și luminoasă zi a vieții mele. Dacă aș mai trăi încă zece vieți, nu cred că vreuna s-ar putea compara cu aceea. Nimeni și nimic nu-mi poate lua intensitatea și însemnătatea acelei zile.

    În ziua aceea, o nouă stea și-a făcut loc pe bolta cerului, iar doi ochi albaștri ca două inimi ale mării s-au deschis și au privit lumina zilei pentru prima dată. Primul și unicul meu fiu a venit pe lume și m-a făcut cea mai fericită persoană din acest univers. Mi-a colorat viața placidă, scufundată într-un ocean de monotonie și neajunsuri, dându-mi un nou sens pentru care să trăiesc, să respir și să port acest continuu război, numit viață.

    Am tot sperat până în ultimul moment să moștenească ochii mei, dar destinul nu a fost de partea mea, iar zi de zi, amintirea lui mă bântuie datorită asemănării izbitoare dintre cei doi, dar mai ales datorită ochilor săi ca de înger. De fiecare dată când privesc ochii fiului meu totul stă în loc, iar timpul se dă cu cinci ani în urmă, și eu redevin aceeași adolescentă cu vise, speranțe și multe așteptări de la viață, cu un viitor incert. Retrăiesc momentele petrecute alături de el, și zeci de fiorii îmi străbat trupul.

    Un mormăit neînțeles mă scoate din amintiri și pleoapele mi se deschid cu rapiditate, privindu-l pe micuțul meu. Mai mormăie câteva cuvinte pe care doar el le înțelege, iar apoi se întoarce pe cealaltă parte, trăgându-și mai bine pătura peste corpul său. Mă aplec și îi sărut fruntea și părăsesc camera, închizând ușor ușa în urma mea pentru a nu-l trezi. Aprind luminile în bucătărie și îmi sprijin mâinile de tăblia mesei. Părul îmi cade peste față, iar un alt oftat își face loc printre buzele mele. Am nevoie urgentă de un loc de muncă, dar totul pare să se fi pus contra mea. Ori fac rost rapid de unul, ori ajung împreună cu Moreno în stradă, iar eu nu voi permite ca fiul meu să aibă copilăria distrusă și viitorul marcat.

    Am să fac orice pentru a-i fi lui bine! Chiar de va fi nevoie să spăl vase sau să cerșesc în colțul străzii. Aș face orice pentru el, iar acesta este doar un sacrificiu minor. Mi-aș da și viața pentru a-l ști în siguranță, departe de probleme, protejat și fericit. Fericirea lui înainte de toate. Pentru el supraviețuiesc fiecărei zile, pentru el am făcut zeci de sacrificii și nu am să mă declar învinsă tocmai acum. Am trecut peste lucruri mult mai grele, iar simpla lui prezență mi-a dat putere în fiecare secundă a vieții mele neînsemnate. Este cel care mă ține în viață și îmi dă putere necondiționată; un singur cuvânt de-al lui îmi înveselește întreaga zi.