FINALIZATĂ
Fugind de destin ai o singură destinație: locul în care a început totul. Te întorci în locul în care s-au scris primele cuvinte ale poveștii, căutând un final. Un final de la care ai multe așteptări, sperând ca măcar o dată viața să...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul șase ,,Rămășițe ale trecutului"
,,Am învățat calea cea dură
Să nu o las să meargă așa departe."
Tastez cu rapiditate ultimele cuvinte din contract și zâmbesc mulțumită atunci când privesc ora indicată de ceasul de pe perete. Încă treizecide minute și am scăpat! Recitesc de câteva ori ceea ce am lucrat în ultimele ore și aprob pentru mine din cap, trimițându-l către directorul executiv al firmei. Privesc din nou ceasul și îmi dau seama că a venit momentul să plec. Refac același traseu ca în serile trecute și în mai puțin de douăzeci de minute mă aflu în camera micuțului meu.
Îmi trec ușor degetele prin părul său și îi sărut fruntea, oftând încet. Chiar dacă a trecut aproape o lună de când merge la creșă, tot nu s-a obișnuit cu ceilalți copii, cu lipsa mea. Am tot încercat să îi explic că este un lucru normal să comunice și cu alte persoane, să-și facă prieteni și să învețe lucruri noi, dar fiecare discuție de acest fel se termina în același mod: amândoi cu lacrimi în ochi. Lacrimile sale erau ca niște săgeți aruncate în inima mea, aducătoare de pierzanie. Simțeam că mă prăbușesc când îi vedeam ochii mari și plini de tristețe și nu înțelegeam ce fel de mamă sunt eu dacă nu-mi pot face fiul fericit. Cum să mă mai numesc mamă, din moment ce el este trist? Cum să îl mai privesc în ochi, știind că eu sunt motivul tristeții lui? Cum să îi mai spun te iubesc dacă nu fac nimic pentru a-i demonstra acest lucru?
Toate aceste întrebări mi-au măcinat mintea zile și nopți de-a rândul și aproape ajunsesem în pragul unei depresii. Eram la marginea dintre realitate și nebunie, gata să trec bariera către o viață cu nuanțe permanente de negru și gri, dar persoana ce a fost întotdeauna alături de mine la bine și rău a apărut și m-a salvat, atât pe mine, cât și viitorul lui Moreno. Carlotta a fost lângă mine când toți mă părăsiseră, când nu mai aveam pe nimeni și nicio speranță de la viață, iar acum m-a ajutat să trec și peste acest impas în care intrasem. Dar inima mea a rămas în continuare sfărâmată în bucăți mici, căci trecutul nu poate fi șters, iar eu nu voi mai fi niciodată la fel.
Mă retrag în camera mea și mă schimb de hainele de lucru, făcând o baie lungă și îmbrac o pereche de pijamale lungi și călduroase. Mă așez pe podea, lângă pat, și scot de sub acesta o cutie pe care sunt imprimate câteva flori. O deschid cu grijă, așezând capacul lângă mine și prind între degete prima bucată a trecutului. Privesc fotografia decolorată peste care trecerea timpului și-a pus dur amprenta și zâmbesc, dar simțind în același timp cum o lacrimă se prelinge de-a lungul obrazului meu. Trei chipuri mă privesc vesele din mica bucată de hârtie și continui să mă întreb unde au dispărut acele vremuri. Ce s-a întâmplat cu acei adolescenți simpli, cu poftă de viață și cu zâmbete molipsitoare pe chipuri? Unde au fugit acele zile?
