FINALIZATĂ
Fugind de destin ai o singură destinație: locul în care a început totul. Te întorci în locul în care s-au scris primele cuvinte ale poveștii, căutând un final. Un final de la care ai multe așteptări, sperând ca măcar o dată viața să...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul doisprezece ,,Cedând în fața presiunii"
,,Iubirea noastră e ca un uragan,
Învârtindu-se în jurul creierului meu."
Aud soneria telefonului meu răsunând în încăperea ticsită de cărți și privesc pentru o secundă ecranul acestuia. Un fior de teamă mi se răspândește în tot corpul la vederea numelui celui care mă sună și îmi forțez buzele să se deschidă pentru a putea spune ceva după ce răspund, ducând aparatul la ureche.
— Bună ziua, spun cu respirația întretăiată, domnule Charlot? continui și îmi las ochii să se închidă pentru câteva momente, simțind din nou cum o greutate mă apasă pe suflet, ca o presimțire rea. Așa cum mi s-a întâmplat și în dimineața aceasta.
— Bună ziua, madame Berruti, mă salută la rândul său, iar accentul francez cu care deja m-am obișnuit îmi aduce aminte de momentul în care, cu doar câteva cuvinte, a reușit să mă fărâme complet în milioane de bucăți. Rosella, spune și oftează, iar inima mea se oprește brusc la auzul numelui ei, se simte din ce în ce mai rău. Starea ei se agravează pe zi ce trece tot mai mult și cu părere de rău vă spun că fără operație organismul său va ceda.
Îmi simt tot corpul moale, iar mâna cu care țineam telefonul îmi cedează și acesta cade pe podea, în timp ce eu rămân blocată, privind într-un punct fix de pe perete. Cuvintele medicului mi se derulează din nou și din nou în minte, iar imaginea ei pe un pat de spital, fără să poată face vreo mișcare, mă bântuie ca o fantomă. Îl aud pe domnul Charlot strigându-mă repetat, căci apelul nu s-a încheiat, însă cuvintele sale se aud stins, aducându-mi aminte de pulsul ei scăzut și de modul greu în care respira, fiind conectată la zeci de aparate. Un suspin puternic îmi face pieptul să vibreze și nu îmi pot reține lacrimile, dându-le drumul năvală pe chipul meu îndurerat.
— Everly, îi aud vocea șefului meu și îmi întorc privirea către el, văzându-i zâmbetul radiant, însă acesta îi piere după ce îmi vede ochii roșii de atât plâns și expresia pierdută. Ești bine? De ce ai plâns? mă întreabă îngrijorat și se apropie de mine rapid, lăsându-și servieta pe un raft la întâmplare.
Aprob absentă din cap, fiind singurul lucru pe care-l mai pot face. Nu sunt bine, nici pe departe, însă durerea pe care o simt este mult prea dură și puternică și mi-a secătuită orice urmă de viață și vlagă din trup. Nu mai sunt capabilă să leg nici măcar două cuvinte și pot doar să mă bucur pentru că, în ultima jumătate de oră, timp ce a trecut de la apelul pe care l-am primit, nimeni nu a mai intrat în librărie și am putut plânge în liniște, fără să fiu privită ciudat și fără să îmi fie adresate întrebări. Am încercat să fac într-un fel durerea să se oprească, deoarece știu că va dispărea doar când ea se va face bine, însă totul a fost în van. Durerea sufletească mi-a amorțit fiecare părticică din minte, suflet și trup, trimițându-mă către un abis al pierzaniei.
