FINALIZATĂ
Fugind de destin ai o singură destinație: locul în care a început totul. Te întorci în locul în care s-au scris primele cuvinte ale poveștii, căutând un final. Un final de la care ai multe așteptări, sperând ca măcar o dată viața să...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul cincizeci și trei ,,La final de zi"
,,Simțindu-mi drumul prin întuneric,
Ghidat de o inima care bate,
Nu pot spune unde se termină călătoria,
Dar știu unde începe."
Mașina oprește la un semafor, iar inima-mi stă în loc atunci când zăresc din depărtare clădirea mare. Zeci de senzații îmi acaparează trupul și palmele încep să mi se asudeze, în timp ce ochi îmi rămân fixați asupra culorii semaforului, ce nu pare a da semne că dorește a se schimba curând în verde. Teama îmi aleargă ca la maraton prin vene, având un presentiment sumbru, o altă presimțire.
De ce ne îndreptăm către spital?
Inițial, am crezut că bărbatul a fost trimis de Alessandro pentru a ne duce pe mine și Celine la firma sa, dar pe tot parcursul drumului nu am primit niciun cuvânt din partea celor ce ne asigură protecția. Nu ne-au zis nimic, iar gândul cum că ne-am îndrepta către companie mi-a dispărut din minte odată ce am văzut că o luăm pe un alt drum. Un drum ce pare a avea ca destinație locul în care mi-am petrecut o mare perioadă din ultimii cinci ani, locul în care salvează vieți, dar, totodată, locul pe care nu mi-aș dori să-l mai revăd vreodată. Nu vreau ca cineva drag mie să fie în suferință, să aibă nevoie de îngrijire medicală.
Singurul lucru la care mă gândesc acum este că Rosella a pățit ceva, că i s-a făcut din nou rău, iar astfel a fost transportată de la grădinița privată la care este înscrisă împreună cu fratele său la spital. Dacă aș mai fi avut telefon, învățătoarea sau una dintre supravegehtoarele instituției m-ar fi putut anunța și pe mine, dar cum am rămas fără mobil seara trecută acest lucru a devenit imposibil. Și poate că este mult mai bine așa, căci sigur nu aș fi făcut față veștii. Nu aș fi rezistat să aud că fiica mea a ajuns din nou pe un pat de spital.
Respirația mi se oprește atunci când vehiculul trece porțile instituției, oprindu-se pe unul dintre locurile de parcare. Simt cum totul se învârte cu mine și sunt cuprinsă de o amețeală cumplită, doar ca peste câteva clipe să aud portierele deschizându-se, iar aerul rece și proaspăt să mă ajute să revin treptat la realitatea crudă.
— Amadora, scumpo, o aud pe Celine vorbindu-mi, în timp ce iau guri mari de aer și încerc să-mi reglez respirația, nu pune răul înainte, continuă și-mi atinse obrajii reci, asemenea gheții.
Cei doi bărbați care ne-au condus până aici ne îndrumă către o aripă a spitalului, lăsându-mă în continuare sub semnul întrebării.
