Fugind de destin - FINALIZATĂ

Capitolul 53: La final de zi

   Pe hol, în fața unei ușii a unui salon, Alessandro așteaptă tăcut, în timp ce coridorul împânzit de gărzile sale de corp. Alerg la propriu către el, văzând cu coada ochiului cum Celine rămâne în loc. Aude sunetele provocate de pașii mei rapizi și-și întoarce privirea către mine, cuprinzându-mă în brațele sale imediat ce ajung în dreptul lui. Îmi strâng mâinile în jurul gâtului său și izbucnesc într-un plâns isteric, în timp ce-mi desmiardă ușor părul lăsat liber pe spate și mă lasă să-mi plâng durerea pe pieptul său.

  — C-ce i s-a întâmplat? reușesc într-un final să îngân cu durere.

  — A leșinat subit sub ochii tuturor, mă fărmă complet cu doar câteva cuvinte. Își strânse brațele cu mai mult putere în jurul meu, susținându-mă pentru a nu face contact cu podeaua. Am avut o presimțire încă de când am văzut că ne îndreptăm către spital, am știut că este vorba de ea, de Rosella. Am știut că i s-a întâmplat din nou ceva, am simțit că fiica mea este cea care se află acum pe un pat de spital. Au chemat o ambulanță, iar ulterior am fost anunțat și eu și am cerut să fie dusă la spitalul privat al doctorului familiei noastre, dar deja era internată aici.
   
  — O să fie îngrijită corespunzător și în acest spital, îl asigur, în timp ce-mi șterg lacrimile de pe chip. Mama a fost tratată pentru boala sa aici, iar medicii au luptat până în ultima clipă să o salveze. Au făcut tot ce le-a stat în putință, deși mulți alții spuseseră deja că nu există sorți de izbândă, îi vorbesc cu glasul frânt în milioane de bucăți, asemenea inimii mele.

  — Ar face bine să fie așa, șopti, vrând, poate, ca eu să nu aud, însă nu a fost atât de silențilos pe cât și-a dorit, astfel că spusele sale au ajuns la urechile mele.

    Știu că ar face orice pentru gemeni. Mi-a demonstrat și spus acest lucru de foarte multe ori, iar să amenințe un medic ar fi un lucru pe care l-aș vedea făcând dacă fiica noastră pățește ceva.

  — Moreno unde este? mă depărtez puțin de el, dar continuă să mă țină în brațe, transmițându-mi din tăria sa. Tăria sa... exterioară, căci știu că, în interior, suferă enorm, la fel ca mine, doar că eu nu ascund acest lucru și nici nu am de gând să o fac. Nu acum, nu în această situație.

  — Cu mama, mă anunță și-mi adună cu degetul mare câteva dintre lacrimile ce continuă și acum să curgă. Va fi bine, promit! îmi zâmbi și vru astfel doar să mă liniștească, deși făcu doar ca furtuna dinăuntrul meu să fie mult mai devastatoare și răsunătoare ca până acum.

   — Să spui că totul va fu bine... este cea mai mare și dureroasă minciună existentă, spun, privind cum lacrimile mele aterizează pe podeaua rece.

  — Ți-am promis, Amadora..., începu să zică

  — Iar tu îți îndeplinești întotdeauna promisiunile, îl completez, lăsându-mi colțurile gurii să urce puțin.
  
    Câteva minute mai târziu, așteptând în aceeași liniște sumbră pe coridorul rece, ușa de la salonul în care se află Rosa se deschide, iar o femeie în jurul vârstei de patruzeci de ani pășește afară din încăpere, căutând cu privirea, probabil, părinții copilului. Ne zărește și se îndreaptă către noi, ținând în mâini o mapă neagră, pe care o poziționează în fața corpului, adoptând o poziție dreaptă.

  — Dumneavoastră sunteți părinții fetei? ne chestionă.

  — Da, noi suntem, îi răspunse Alessandro, căci eu sunt în aceste clipe capabilă doar să văd și să aud ceea ce se petrece în jurul meu, nimic mai mult.