FINALIZATĂ
Fugind de destin ai o singură destinație: locul în care a început totul. Te întorci în locul în care s-au scris primele cuvinte ale poveștii, căutând un final. Un final de la care ai multe așteptări, sperând ca măcar o dată viața să...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Capitolul douăzeci și nouă ,,Acum începe adevăratul joc"
,,Și imi poți vedea inima bătând
O poți vedea prin pieptul meu."
Răsfoiesc dezinteresată o revistă de modă, însă o las lângă mine pe canapea la fel de repede pe cât am și luat-o. Îmi trec mâinile peste față și parcă mintea mea începe să numere fiecare secundă ce zboară cu noi către Milano. Însă timpul nu se mișcă deloc și simt că nu mai ajungem odată la destinație. El nu se află aici, s-a făcut nevăzut imediat ce ne-am urcat în avion, făcându-mi călătoria mult mai grea. Dar poate, dacă el s-ar fi aflat în preajma mea, și i-aș fi simțit intens prezența, ar fi fost mult mai rău pentru mine, căci prezența sa mă face să nu mai gândesc rațional.
Una dintre însoțitoarele de zbor apare în dreptul meu, întrebându-mă dacă doresc ceva de băut.
— O apă rece ar fi perfectă, îi răspund cu un zâmbet mic, simțindu-mi gâtul din ce în ce mai uscat.
Peste mai puțin de cinci minute se întoarce cu băutura pe care o cerusem, într-un pahar ce are marginea aurită, însă, când să-l așeze pe măsuța din dreapta mea, un parfum pe care l-aș recunoaște dintr-o mie își face simțită prezența și îmi dau seama că este aici. Iar la fel și femeia brunetă din fața mea, ce nu depășește treizeci de ani. Lichidul rece se revarsă asupra mea, făcându-mă să tresar din cauza șocului și a fiorului rece ce mi-a străbătut corpul la contactul cu apa.
Rămân în aceeași poziție, fără să am cea mai mică reacție timp de câteva secunde, dar după aceea în ridic ochii către femeia din fața mea, văzând că se află în stare de șoc, însă privirea nu îi este îndreptată către mine, ci către el. Îl privește speriată, cu mâinile în dreptul gurii și pentru o clipă nu-mi dau seama motivul fricii sale. Faptul că m-a udat sau faptul că Alessandro se află lângă ea și că, din cauza acțiunii sale, și-ar putea pierde locul de muncă. Nu ar fi prima dată când concediază o persoană pentru astfel de incidente sau pentru alte lucruri minore, iar acum prevăd a fi unul dintre acele momente.
— Î-îmi pare rău, domnule, se scuză în fața lui, făcându-mă să scap printre buze un sunet deranjat de cele auzite.
Practic, eu aș fi cea de la care ar trebui să-și ceară scuze, căci mie mi-a greșit, însă, teoretic, el este șeful ei și este bine știut de toți că nu trece cu vederea nicio greșeală, oricât de mică ar fi. Cu excepția greșelilor mele. Este oarecum normal să aibe o anumită teamă față de Alessandro, căci o poate lăsa în orice clipă fără o sursă de venit, dar atitudinea pe care o afișează îmi provoacă un gust amar. Atât pentru faptul că simpla lui prezență a afectat-o, la fel ca pe mine, dar și pentru că a greșit persoana căreia să îi ceară scuze.
