Codul unui gentleman (Publicată)

Capitolul 32

În același timp, telefonul îmi vibrează în buzunarul pantalonilor și îl scot strâmbând din nas.

Evident, trebuia să fie de la el.

Unde sunteți, Holli? Știu că Blanca a plecat împreună cu tine.

Tipic.

Mai iau o gură din cana cu ceai și tastez un mesaj pentru el, deși intenționam să-l ignor pentru tot restul serii. Și zilele care urmează.

Ce te face să crezi că sora ta este cu mine? Este fată mare, își poate purta și singură de grijă.

Nervoasă, încep să mă joc cu o șuviță de păr, în așteptarea unui răspuns.

Nu te juca cu mine, Holli. Nu-ți ține. De ce ai plecat de la bun început?

Serios? Chiar mă întreabă asta? Încă puțin și îmi smulg singură părul din cap. Cu capsa pusă, îi tastez un ultim mesaj, fără vreo intenție de a-i face treaba mai ușoară.

Dă-ți seama singur, Sherlock.

Și ca totul să fie mai convingător, îmi închid telefonul pentru a nu fi tentată să-i răspund la încă unul dintre mesajele sale.

— Holli! Vino repede!

Strigătele lui Amy mă opresc din orice activitate, determinându-mă să sar ca pușcată de pe sofa, alăturând-mă lor.

— Ce naiba? întreb când văd dezastrul din bucătărie și fețele negre ale celor două.

Acum, chiar mă simt de parcă a venit Halloween-ul.

— Te rog frumos să o scoți din bucătăria mea și să nu-i mai dai voie aici nesupravegheată, arată cu indexul spre Blanca, cea discutată zâmbind cu toți dinții.

Abia mă abțin să nu răbufnesc în hohote. Cu buzele pliate într-o linie dreaptă, o trag de mână pe împiedicată și îi indic drumul spre baie.

— Îmi place aici. Nu cred că vreau să mă mai întorc acasă, îmi spune, în vreme ce eu dau perdeaua la o parte și pornesc robinetul.

— Nu am nici cea mai mică îndoială, mormăi. Doar că, dacă o vei continua în ritmul ăsta, nu o să ai unde să mai stai.

Bruneta începe să râdă zgomotos, debarasându-se de haine tocmai în fața mea. Până la ultima piesă. Năucă, clipesc de câteva ori doar pentru a mă convinge că totul este real, apoi îmi întorc privirea în direcția opusă.

— Tu chiar nu ai pic de rușine? o iau la rost.

— Zici că ești frate-miu. Liniștește-te, Holli. Doar suntem femei, ce naiba? continuă cu râsetele, călcându-mă pe bătături.

Începe să-mi pară rău că am ales să mi-o pun pe cap.

Îi indic din gesturi șamponul, gelul de duș și buretele, iar prosopul i-l las pe capacul de la toaletă.

La întoarcere, o găsesc pe Amy tot în bucătărie, cu un prosop, curățându-și fața.

— Fata asta este o împielițată mai mare decât tine, îmi spune, și pot să jur că am zărit o urmă de zâmbet pe buzele ei.

— Mulțumesc? o spun mai mult ca pe constatare, deși nu sunt sigură dacă am înțeles-o cum trebuie.

— Tatăl tău a trecut pe aici, deschide subiectul, moment în care mă răsucesc pe călcâie, cu intenția de a pleca. Așteaptă, Holli, îmi cere pe un ton rugător, băgându-mă și mai tare în ceață.

O aud oftând și îmi strâng pumnii pe lângă corp.

— Nu am fost în totalitate sinceră cu tine, mai adaugă, stârnindu-mi curiozitatea.

Fără să scoată un cuvânt, trece furtunos pe lângă mine, ca mai apoi să-mi înmâneze un teanc de scrisori. Știu ce sunt pentru că pe fiecare plic se află câte un timbru.

— Ce sunt?

— Acestea, sunt toate scrisorile trimise de tatăl tău în ultimii ani, scrisori pe care am ales să nu ți le înmânez. Niciodată.

Măresc ochii uluită, neștiind cum ar trebui să reacționez și ce să-i spun. Cu degetele tremurânde, le răsfoiesc în mare, numărând nu mai puțin de cincizeci de bucăți.

— De ce acum? întreb fără vreo emoție în glas, fixându-mi ochii într-ai ei.

Tot pentru prima oară, citesc în ei o teamă nejustificată.

— Cred că ești destul de mare să vezi și singură adevărul. Știu că fapta mea nu poate fi înțeleasă de tine, dar o să mă rezum la un răspuns cât mai simplu. Când am ales să nu-ți pomenesc de el, am făcut-o pentru că îmi era teamă că o să-l crezi și că te va lua de lângă mine. Alegerea îți aparține, Holli.

De ce am impresia că am mai auzit asta undeva? Ori că, într-un univers paralel, eu am fost cea care am spus-o?

Îmi trag singură o palmă mintală, până să realizez că Amy m-a lăsat de una singură în bucătărie, și ocup scaunul cel mai apropiat.

Cel puțin, acum știu de unde am moștenit obiceiul de a scrie scrisori de modă veche.

Mai știu și că ar trebui să mă simt mișcată, emoționată, ori orice altceva de cuvintele așternute pe aceste foi, scrisori vechi și mai puțin vechi, însă nu simt nimic. Și nu prea înțeleg de ce. Poate pentru că am trăit fără o figură paternă atâția ani de zile, încât nu mă mai las impresionată atât de ușor. În plus, nu am aflat nimic nou despre el și de ce a ales să dispară pur și simplu din viața noastră. Și cel mai tare, mă deranjează faptul că nu există scrisoare în care să-și ceară iertare față de mine sau mama. Tot ceea ce a scris, are de-a face cu el, situația lui materială și cum ar putea să mă ajute asta pe mine în viitor.

— Bărbații, pufnesc disprețuitor, aruncând scrisorile pe masa din bucătărie.

— Mie îmi spui?

Pentru o secundă, inima a încetat să-mi mai bată, iar ochii mi se mută pe chipul diavoliței, care nu face altceva decât să se hlizească la mine, cu mâinile în sân, sprijinită de tocul ușii.

— Dumnezeule Mare! Dar tu nu știi să anunți? mă răstesc la ea.

— Good! Trebuie să înveți să te controlezi, totul timpul arăți de parcă ai vrea să ucizi pe cineva, mă ia peste picior, intenționat.

— Ai nevoie de ceva? schimb subiectul.

— Da, surâde. De un foc și am venit să te anunț că fratele meu se află în fața casei tale. E chiar amuzant să-l vezi cum se chinuie să stea într-un picior.

Eric?! Aici?

Mă ridic vijelios de pe scaun și dau să trec, dar Blanca mi-o ia înainte, blocându-mi calea.

— Și eu cu ce îmi aprind țigara?

— Găsești tu ceva, gesticulez, lovind-o peste braț. La o parte, domnișoară. Trebuie să am o discuție serioasă cu fratele tău.

— Cum spui tu... mamă.