FINALIZATĂ
Fugind de destin ai o singură destinație: locul în care a început totul. Te întorci în locul în care s-au scris primele cuvinte ale poveștii, căutând un final. Un final de la care ai multe așteptări, sperând ca măcar o dată viața să...
Mulțumesc frumos, nicollebbs pentru trailerul de la media!
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul cinsprezece
,,Slăbiciuni aprinse"
,,O iau pe un drum cu probleme,
Mi-am pierdut norocul
Și iar mă voi întoarce în umbră."
Pieptul mi se ridică și coboară anevoios, iar inima îmi bate din ce în ce mai rapid, făcându-mă să cred că în curând va răzbate și va ieși din trupul meu, lăsându-mă să zac din nou în agonie. Agonia și durerea se potrivesc împreună ca o mănușă. Durerea paralizează chiar și cel mai mic simț, în timp ce agonia te lasă să crezi că sfârșitul îți este aproape, însă apoi apare extazul ce le completează pe acestea două perfect. Te ridică departe în nori, iar apoi își arată adevărata față, făcându-te să înțelegi că oricine și orice are mai multe fețe.
Îmi sprijin capul de fereastra rece și privesc pierdută pe aceasta, suspinând ușor atunci când îmi aduc aminte de cele întâmplate în ultimele ore. Alessandro mi-a arătat încă o dată că el este cel care deține controlul și nu am avut niciun cuvânt de spus atunci când m-a forțat să părăsesc spitalul. Iar acum, la câteva ore după ce tot respectul meu de sine a pierit din cauza lui, mă aflu în mașina sa în drum spre un loc necunoscut. Nu știu unde mergem, nici ce se va întâmpla cu mine și speranța mea că va arăta puțină milă pentru mine s-a rispit de mult. Privirea sa exprimă doar ură pură și răceală, fiind parcă făcută din gheață dură, ceea ce mă face să îmi dau seama că mă aflu într-un pericol iminent. Că mă aflu în ghearele diavolului, în mrejele lui, iar adevăratul meu iad abia acum începe de-a dreptul.
Îmi îndrept privirea către parbriz atunci când virează brusc pe o stradă laterală, iar ochii mei scanează speriați împrejurimile. Inima îmi țiuie în urechi când observ că civilizația dispare tot mai mult, clădirile dispărând de pe marginea drumului, fiind doar pustiu și atât. Simt cum palmele îmi transpiră, iar mintea mea își creează zeci de scenarii negative la vederea câmpului ce se întinde în fața noastră. Frica își face tot mai mult loc în trupul meu și privesc speriată într-o parte și în alta, uitând să respir atunci când văd un depozit uriaș, luminat de câteva felinare ca cele stradale, amplasat pe partea dreaptă a drumului.
După câteva momente, frânează brusc, iar corpul meu se apleacă în față către bord, noroc cu centura de siguranță care mi-a readus spatele lipit de spătarul scaunului din piele al mașinii. Nici măcar o secundă nu trece și aud portiera de pe partea sa deschizându-se, iar apoi cum se închide cu putere. Portiera de pe partea mea este deschisă la rândul ei și îmi simt brațul cuprins de o mână puternică imediat ce aerul rece al nopții se lovește de pielea dezgolită a brațelor mele. Mă trage cu putere afară din mașină și, fără să apuc să îmi trag răsuflarea, începe să meargă către intrarea în clădire, târându-mă după el cu vehemență. Mă împiedic de câteva ori în propriile picioare din cauza încercărilor mele disperate de a mă elibera din strânsoarea sa mult prea dureroasă, însă reușesc doar opusul, făcându-l să depună și mai multă forță în strângere.
