FINALIZATĂ
Fugind de destin ai o singură destinație: locul în care a început totul. Te întorci în locul în care s-au scris primele cuvinte ale poveștii, căutând un final. Un final de la care ai multe așteptări, sperând ca măcar o dată viața să...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul cinci ,,Drame scăldate în lacrimi"
,, Nu vreau să-mi amintesc cum eram noi,
Nu vreau minciuni într-una, a fost prea mult
Acum eu plec și nu dau înapoi."
— Acesta este biroul tău, îmi spune femeia blondă din fața mea, deschizând ușa din fața noastră. Pe birou ai un telefon pe care te pot contacta doar eu, iar atunci când am nevoie de tine te voi suna pe el. Cred că știi ce trebuie să faci, nu? mă întreabă, făcându-mi loc să intru în cameră.
— Da, doamnă, o aprob, dând din cap și analizând cu privirea noul meu birou.
Pereții sunt vopsiți într-un albastru pal, iar pe cel paralel ușii se află o bibliotecă pe care sunt puse mai multe dosare. În mijlocul încăperii tronează o masă neagră, asemenea scaunului din tapiserie simplă. Mă apropii de birou și îmi așez geanta pe el, auzind cum ușa se închide în urma Fabiolei. Trag scaunul, dar ceva îmi atrage atenția și, cu pași rapizi, ajung în dreptul ferestrei, privind persoana ce intră în clădire.
Palmele încep să îmi transpire și simt cum inima începe să îmi bată nebunește. Trag perdeaua cu rapiditate și mă așez pe scaun, sprijinindu-mi coatele de tăria mesei. Îmi las părul să îmi cadă peste față și suspin îndurerată, încercând să alung toate imaginile ce mi-au apărut în minte. Trebuie să mă obișnuiesc, cel puțin pentru o vreme, că, fiind angajată aici, voi vedea zi de zi părți ale trecutului meu, că voi fi bântuită de alte amintiri peste care s-a depus praful și că voi da piept cu persoanele care, cândva, au făcut parte din viața mea.
Încerc să fiu puternică, să mă încurajez că totul va fi bine și că, în sfârșit, voi putea să privesc în față, fără ca ceea ce a apus să mă afecteze, chiar dacă deja este mult prea mult pentru mine. Toate s-au prăbușit dintr-o dată deasupra mea și m-au prins ca într-o capcană. Însă, trebuie să fac față acestei presiuni. Trebuie să rămân în picioare, chiar dacă nimic nu merge bine, chiar de voi fi nevoită să îmi privesc în fiecare zi trecutul.
꧁꧂
Îmi pun telefonul în buzunar și arunc o ultimă privire prin cameră, asigurându-mă că nu am uitat ceva. Închid ușa în urma mea și introduc cheia în yală, auzind sunetul ce îmi confirmă că este încuiată. Pornesc pe hol și refac același drum până la parter unde dau de doi bodyguarzi ce păzesc intrarea de afară. Se pare că doar eu și ei am mai rămas în firmă, nici măcar Fabiola nu mai este. Abia astăzi am aflat că programul meu de lucru se va termina la douăzeci și unu și va începe la primele ore ale dimineții, opt și treizeci de minute. Un singur lucru mă mulțumește, faptul că voi putea să îl duc pe Moreno în fiecare dimineață la creșă, dar inima mi se rupe în două la gândul că, atunci când voi ajunge acasă seara, el deja va dormi, iar eu nu am să îi mai pot privi ochii, șoptindu-i cât de mult îl iubesc.
