Impossible[Liam Payne and Zayn Malik fan fic]

Capitolul 33

(perspectiva lui Liam)

A doua zi, cand am iesit din camera mea si am coborat in bucatarie, am vazut-o pe Ruth stand la masa din bucatarie, ganditioare.

-Hei, care-i treaba?am intrebat-o vioi.

Tresari.

-Oh... Hey, Liam, zise absenta.

-Inca te mai gandesti la ce s-a intamplat ieri?

-Aa, nu, nu ,nu...

-Atunci?am insistat, asezandu-mă fata in fata cu ea.

-Nu e nimic... Pur si simplu mă gândesc, îmi zise posomarata.

-Ruuuuuuuth, am zis mieros, prelungind "u"-ul. Haide, zii ce te apasa, am adaugat apoi serios.

Aceasta ofta si începu sa vorbească repede:

-Nu stiu ce o sa mă fac in viitor... Tu pleci in scurt timp... Nico pleacă si ea si...

-Stai, ce? Unde pleacă Nico? Am intrerupt-o mirat.

-Nu stiai? Pleacă intr-o luna la Paris... Si-a găsit loc de munca... O sa fie asistent de chirurg acolo, zise cu amărăciune. Peste ceva timp va deveni chirurg.

Am zâmbit. Nico si-a îndeplinit visul de a deveni doctor. Dar apoi am văzut cum se simtea Ruth.

-Ruth, faci facultatea de psihologe, ce dracu'? Cum poti sa zici ca nu ai un viitor! Crede-mă, sunt destui psihopati care au nevoie de consiliere, i-am zis zâmbind.

Aceasta îmi zâmbi inapoi trista.

-Si chiar daca plecam, nu înseamnă ca nu ne mai întoarcem, am continuat. Eu mă voi întoarce, asta e clar.... La fel e si in cazul lui Nico... Nu poate sa stea prea mult departe de voi, am zis, imbrarisand-o.

-Da... Cred ca ai dreptate, îmi zise încet.

-Sa stii un lucru, i-am zis in soapta. Niciodată nu vei fi singura... Eu voi fi lângă tine, Nico la fel, de mama si de tata nici nu mai zic.... Ok?

Aceasta nu îmi răspunse.

-Ok? Am zis, ridicandu-mi vocea.

Aceasta dadu din cap afirmativ. Am imbratisat-o puternic.

-Ti-e foame? Nu de alta, dar eu am o foame de lup! Am zis zâmbind.

***

Celealte zile au trecut ca prin vis. Nici nu mi-am dat seama cand trecuse o săptămână de când ajunsesem in Wolverhampton. In acest timp, eu si Ruth nu am vorbit absolut deloc despre faza cu Derek. Vanataia lui Ruth nu se mai vedea asa de tare.

Era dimineata, ziua in care trebuia sa plec. Stăteam întins pe pat in vechea mea camera. Mă uitam pe pereti, la posterele de care nimeni nu s-a atins de când am plecat. Era exact asa cum mi-o aminteam. Noptile trecute nu dormisem absolut deloc. De fiecare data cand închideam ochii, vedeam fata însângerată a lui Derek, iar atunci când adormeam , mă trezeam transpirand din cauza cosmaruruilor. Mi-am scuturat capul ca sa alung imaginile care nu imi dadeau pace.

Lumina soarelui pătrundea pe fereastra, luminand toata camera. M-am ridicat lenes din pat si am iesit din camera. In timp ce coboram scările, le auzeam pe surorile mele care gateau cu mama in bucătărie. Mirosul le-a dat de gol. Făceau clătite. Am coborât scările nerăbdător si am ciocanit in usa deschisa a bucătăriei, privirile ațintindu-se asupra mea. Ruth veni la mine si mă imbratisa, la fel si Nico si mama. Tata stătea la masa, citind din ziar. M-am asezat fata in fata cu el. Mama si cu surorile mele s-au asezat si ele, asezand in mijlocul mesei o farfurie cu un turn de clatite. Tata împături la loc ziarul si mi-l întinse, privindu-mă compatimitor. L-am intrebat din priviri despre ce e vorba, dar nu-mi răspunse. Am despaturit ziarul si... Ce sa vezi... "Trupa One Direction nu mai exista! Simon Cowell a declarat acest lucru intr-o conferință de presa. Oficial, băietii isi vor urma de-acum propriile vieti si...". Nu am citit mai departe. Nu era nevoie. Am impaturit la loc ziarul si l-am aruncat la gunoi.