Pentru prima dată

28.

             — Fibrom uterin! a spus clar şi răspicat medicul după ce a analizat hârtiile din fața lui.

             — Îmi pare rău, dar încă nu mi-am luat doctoratul, domnule. Vă rog să-mi explicați!

              — Fibromul uterin este tumora care creşte în tăcere în uter. De cât timp nu ați mai fost la un control, domnişoară Johns?

               — Cred că trei sau patru ani. De când am început liceul.

                — Dacă ați fi făcut măcar un control, noi am fi putut depista aceşti fibromi la timp.

                   Încerc să-mi stăpânesc emoțiile şi să mă calmez, dar privirea îmi devine încețoşată din cauza lacrimilor ce amenință să iasă. Inspir adând şi îl întreb pe doctor:

                 — Cum adică la timp? pun întrebarea cu glas tremurând. Se ridică de la birou şi ia unul dintre paharele de plastic de pe masă. Îl umple cu apa de la robinet şi mi-l oferă. Nu refuz şi îl dau peste cap, gâtul fiindu-mi mult mai uscat decât credeam.

                  — Tumorile sunt extrem de avansate. Nu pot să vă mint, în acest moment consider că nici măcar o operație de urgență nu v-ar putea ajuta foarte mult. În plus, ar putea fi şi foarte periculoasă.

                 Capul meu se învârte cu tot cu cameră, iar un mix de emoții amenință să iasă din mine în orice clipă. Mai iau o gură de aer, sperând că o să mă liniştesc. Măcar pentru câateva secunde.

                  — Cât timp? întreb după ce tăcerea apăsătoare a început să mă enerveze.

                   — Am nevoie de mai-

                   — Cât timp? am mai întrebat o dată, de data asta lăsându-mi disperarea din glas să răsune.

                    — Pot fi doar câteva luni, pot fi câțiva ani... Nimic nu e sigur, dar având în vedere starea în care vă prezentați, lăsând propoziția neterminată a luat şi dânsul o gură de aer şi m-a privit, înțelegând nu îmi prea mai arde de explicațiile sale.

                 Nu îmi mai arde de nimic sinceră să fiu. Cu atât mai puțin de fața lui şi de cuvintele ce îi ies pe gura, dar, din păcate, nu reuşesc să ajungă la mine.

                 Ca şi când aş fi fost programată, mă ridic de scaun şi părăsesc biroul doctorului imediat, trândind uşa după mine.
Nu am realizat că am ajuns într-un taxi în timp ce diferite întâmplări din viața mea se derulau în fața ochilor mei.

              Atât  de clişeic încât aproape mi se face scârbă. Aflu că am o problemă de viață şi de moarte, iar brusc viața mea începe să aibe un anumit sens pentru mine. Am în fața ochilor toate dățile în care am fost o adevărată ignorantă, o adevărată nesimțită, o adevărată scârbă. Şi ca această premieră să fie completă... încep să regret.

               Probabil am acea chestie pe care toate personajele din cărți şi actorii din filme o au atunci când pățesc ceva soră cu moartea. Brusc doresc să fie mai buni şi să împace spiritele. Evetual să aducă pacea mondială. Însă eu nu am de gând s-o caut pe Cindy din clasa a treia şi să-mi cer scuze că pumnul meu i-a cauzat o buză spartă.

                Îi spun şoferului să oprească în fața unui parc, iar atunci când dau să cobor din maşină îi arunc câteva bancote pe bancheta din spate.

               Mi-am îndesat mâinile în hanoracul negru pe care îl purtam şi am început să mă plimb. Niciodată nu am înțeles plimbatul. De ce ai merge câteva ore pe jos ca prostul? Întotdeauna m-am întrebat asta şi niciodată nu am crezut că avoi ajunge aşa vreodată.

              Şi de abia acum mă gândesc... Toți acei oameni pe care îi numeam proşti poate chiar aveau adevărate motive. Poate un tip tocmai aflaseră ca şi-a pierdut jobul şi nu îşi mai poate plăti datoriile, facturile, chiria. Poate tipa aia care provea în gol în timp ce mergea tocmai aflase că soțul o înşelaseră, iar ea nu mai pitea să facă nimic pentru a-şi salva căsnicia. Toți acei proşti poate chiar aveau un motiv serios pentru care îşi oboseau picioarele degeaba.

             De exemplu eu! Nu m-aş fi gândit vreodată că ceva rău mi s-ar putea întâmpla. Am fost mereu conştientă că la un moment dat voi închide ochii. Chiar dacă ştiam acest lucru de abia acum am realizat că nu sunt nemuritoare. Katy Johns nu este nemuritoare. Dimpotrivă! Zilele chiar îi sunt numărate.

             Zilele chiar îmi sunt numărate...

             Cu cât îmi spuneam asta mai mult în minte cu atât deveneam mai disperată. Îmi simțeam inima bătându-mi nebuneşte, simțeam cum toate apele mă tăiau, chiar dacă vântul îmi biciuia fața şi tremuram. Dacă de frig sau din alte motive nu ştiu. Ştiam doar că nu mă pot controla.

                Iar în acel moment când mi-am dat seama de ce se întâmplă cu mine, când mi-am dat seama că toate temerile mele s-au adeverit... M-am aşezat pe cea mai apropiată bancă liberă.
Nu am strigat din toți răunchii, nu am dat cu pumnii până sângele ieşea din mine.

                Probabil am stat pe acea bancă o oră întreagă, poate chiar mai bine de o oră, şi am plâns. Fără a scoate vreun suspin, vreun geamăt, fără a tremura, fără a mă agita. Mi-am lăsat toate lacrimile să curgă, devenind un om nenorocit. Un om care regretă. Un om care e pe cale să-şi piardă viața. Un om care realizează că viața lui nu valorează nici cât praful de pe pantofi.