Pentru prima dată

19.

Odată ajunşi în vestiarul băieților m-a lăsat jos. M-am dezechilibrat puțin pe moment din cauza sângelui care îmi părăsea capul. Am fost la un pas de a cădea, dar brațele lui Derek m-au ajutat.
M-am prins de ele şi i-am zâmbit recunoscătoare.

Zâmbetul meu a rămas, uitându-mă la frumoasele sale trăsături care mă uimesc de fiecare dată. Maxilarul proeminent arată atât de conturat, încât nu mă pot abține şi îmi ridic mâna uşor, plimbându-mi degetele încet de-a lungul mandibulei. Ochii lui verzi nu au încetat nicio secundă să mă privească. Nu ştiu exact ceea ce simte el în acest moment şi nu mă pricep chiar foarte bine la cititul privirilor, dar puteam simți căldura pe care ei o emanau către mine, iar acest lucru mă uimea. Nimeni nu s-a mai uitat aşa vreodată la mine.
Privirea îmi coboară accidental şi observ cearcănele pe care nu am reuşit să le văd acum o oră. Mă încrunt involuntar, deranjată de acele pete de culoare care nu ar trebui să existe pe chipul angelic al lui Derek.

Ceva îmi spune că eu sunt cauza lor, iar vina pune stăpânire pe mine.
Nu am simțit niciodată aşa ceva. Nu mi-a păsat de nimeni într-atât de mult încât să mă simt vinovată sau responsabilă pentru el sau ea, ori pur şi simplu să simt ceva anume pentru. Însă el mă afectează tot mai mult. Ceea ce este şi mai ciudat pentru mine este faptul că m-am obişnuit. M-am obişnuit cu comportamentul lui, m-am obişnuit cu felul în care mă face să mă simt, m-am obişnuit cu el şi nu îmi mai este teamă. Sau cel puțin nu cum îmi era la început. Cu toate că nu ştiu exact când a fost acest început, dar încerc să trec şi peste asta.

- Ce căutai cu el în maşină?

Vocea lui mă trezeşte din starea mea de reverie şi atenția îmi este focusată asupra lui. Dacă nu l-aş cunoaşte deloc, aş spune că gelozia l-a acaparat, dar sunt sigură că nu este asta. Probabil m-a văzut atunci când am coborât din maşina vărului său. Dacă aş fi fost în locul său aş fi sărit direct la bătaie, iar el ştie foarte bine asta.

- M-am trezit cu el în fața casei, am optat pentru adevăr. De obicei în asemenea situații nu spun direct adevărul, preferând să mă joc cât mai mult cu mintea celui aflat în aceeaşi situație ca şi mine, dar acum...Prefer adevărul.

- Puteai spune nu sau puteai să mă suni şi aş fi venit eu. Ai fi putut evita tot circul ăsta.

- Şi să-mi pierd biletele din primul rând?!

Şi-a coborât privirea spre buzele mele şi fără să-mi dau seama mi-am trecut limba peste ele, simțind cum gura mi se usucă, plămânii îmi iau foc, iar inima îmi bate nebuneşte. Cu o singură privire a reuşit să facă toate aceste lucruri cu minumum de efort.

- De ce îmi placi atât de mult când eşti sarcastică?

Ce tocmai a spus?

- Poftim? Am întrebat neînțelegând absolut nimic din ceea ce a spus.

- De ce îmi placi atât de mult când eşti sarcastică, a repetat de parcă de această dată chiar aş fi înțeles. De ce nu te pot citi la fel de uşor ca pe restul fetelor? De ce mă simt atât de în largul meu atunci când sunt cu tine, chiar dacă nu te cunosc nici măcar de o săptămână? De ce mă faci să am gânduri pe care nici nu credeam că le pot avea? De ce nu te pot înțelege? De ce îmi doresc să fiu lângă tine pentru a afla şi cele mai mici şi insignifiante lucruri despre tine? De ce?

Am rămas împietrită cu buzele uşor întredeschise şi corpul tremurându-mi din cauza amalganului de întrebări.
Sunt uimită de acele îmtrebări, dar sunt şi mai surprinsă de faptul că Derek a trecut şi probabil îmcă trece prin aceleaşi stări de confuzie ca şi mine. Aceleaşi întrebări sunt în mintea de fiecare dată el este lângă mine. Neînțelegând nici măcar de unde au apărut, dar în minte să mi le mai şi explic.